POVESTEA LUI PELE CEL ALB

7 minutes, 13 seconds

Au trecut 35 de ani de la „ziua în care a murit fotbalul”, după cum a declarat legendarul Zico în urma celebrului meci de la Cupa Mondială din 1982, Italia – Brazilia 3-2, disputat pe 5 iulie 1982. Însă, ca o celebrare a fotbalului în ritm de samba al celei mai frumoase echipe din istorie care nu a fost și campioană mondială, vă propun să ne reamintim de cariera celui supranumit „Pele cel alb”. Într-o echipă care respira prin toți porii ginga, esența și spiritul vieții pentru fiecare brazilian, Zico a fost magicianul care a dat o strălucire și mai intensă naționalei auriverde.

Zico a fost următorul copil de foc al fotbalului brazilian, după legendarul Pele. Pe numele său adevărat, Arthur Antunes Coimbra, el a devenit Zico datorită unui văr de-al său care i-a prescurtat porecla pe care i-o pusese familia, Arthurzinho și apoi Arthurzico în renumele recunoscut în toată lumea. Născut pe 3 martie 1953 la Rio de Janeiro într-o familie de clasă mijlocie cu origini portugheze, cu șase copii, dintre care cinci băieți, Zico și-a petrecut copilăria precum majoritatea puștilor brazilieni, visând să devină fotbaliști și chiulind de la școală doar pentru a bate mingea pe străzi. Tatăl său, Jose Antunes Coimbra, emigrase în Brazilia din Portugalia când era copil și era un mare fan al lui Flamengo. Așa se face că Zico a fost legat de clubul rubro-negro încă din fragedă pruncie.

În 1967, când avea 14 ani, Zico urma să dea o probă la clubul America, unde jucau frații săi mai mari, Edu și Antunes. Numai că înainte de a ajunge la acel trial, a fost remarcat într-un meci în care a marcat nouă goluri de comentatorul radio Celso Garcia, care i-a sugerat tatălui său să îl ducă mai bine la probe la Flamengo. Acesta a fost începutul drumului pentru unul dintre cei mai talentați și admirați fotbaliști din istorie. Totodată, Zico a fost cel mai idolatrizat jucător brazilian de după Pele!

Lui Zico nu i-a fost, însă, prea ușor la începuturile carierei. Şi asta din cauza unei condiții fizice precare, astfel că a fost inclus într-un program bine pus la punct de profesorul de educație fizică Jose Roberto Francalacci, dublat de o dietă specială. Astfel, Zico și-a dezvoltat foarte bine musculatura precum un atlet, lucru care avea să-l ajute enorm în carieră, devenind mult mai puternic.

 

CITEȘTE ȘI | ROBERTO CARLOS, FILE DE POVESTE

La Flamengo, a debutat în 1971 și în foarte scurt timp a devenit un jucător cheie al echipei în cea mai glorioasă perioadă din istoria sa. Cu Zico în teren, Flamengo a cucerit patru titluri de campioană, șapte titluri statale, o Copa Libertadores și Cupa Intercontinentală, în 1981, într-o finală câțtigată cu 3-0 în fața lui Liverpool. Mai mult, Zico a fost desemnat și cel mai bun jucător al meciului de la Tokyo. „Am avut onoarea să câștigăm într-o perioadă atât de scurtă de timp mai multe trofee decât cucerise până atunci Flamengo! Ca și suporter, a fost un sentiment fantastic să fi contribuit și eu la aceste reușite. Ca să fiu sincer, până atunci, nu apucasem să celebrez prea multe trofee ale lui Fla și mi-ar fi plăcut să urmăresc și din tribune toată această perioadă glorioasă”, avea să descrie mai târziu Zico senzațiile trăite ca jucător al lui Flamengo.

Totuși, a existat un moment care ar fi putut să-l deturneze pe Zico de pe calea spre marea performanță. S-a întâmplat în 1972, când nu a fost convocat în naționala olimpică a Braziliei pentru Jocurile de la Munchen, deși jucase în cinci meciuri și marcase golul decisiv al calificării împotriva Argentinei. S-a simțit cumplit de frustrat și a vrut să se lase de fotbal! El chiar a lipsit atunci zece zile de la antrenamentele lui Flamengo înainte de a fi convins de frații săi să se răzgândească. Şi bine a făcut pentru că alături de Selecao, Zico a evoluat la trei ediții ale Cupei Mondiale, 1978, 1982 și 1986. Culmea este că la aceste turnee finale, Brazilia a pierdut un singur meci cu Zico pe teren, dar nu a câștigat vreun titlu mondial! Unicul eșec a fost la Mondialul din Spania din 1982, 2-3 cu Italia lui Paolo Rossi.

La turneul final din Argentina, a obținut medalia de bronz, după 2-1 în finala mică cu Italia, însă momentul de apogeu al lui Zico și al Braziliei a fost patru ani mai târziu. În 1982, Brazilia a avut una dintre cele mai înzestrate echipe din istorie, cu un fotbal fenomenal, care o recomanda drept principala candidată la titlul suprem. Numai că generația lui Zico, Falcao, Socrates sau Cerezo și-a văzut visele spulberate de hattrick-ul lui Paolo Rossi din partida pierdută cu 2-3 în fața Italiei din a doua fază a grupelor turneului final. Se spune că acea trupă a lui Tele Santana a fost cea mai bună echipă care nu a cucerit Cupa Mondială, iar Zico ar fi cel mai bun jucător care nu a fost și campion mondial! „Este foarte important să lași o moștenire. Dar, din păcate, ceea ce contează în fotbalul profesionist este doar trofeul! Sunt foarte fericit și mândru că am făcut parte din acea echipă și că oamenii își mai amintesc și astăzi de noi. Dar aș fi fost și mai fericit dacă am fi cucerit trofeul!”, a spus ulterior Zico. În 1986, Brazilia a fost eliminată la lovituri de departajare în sferturile de finală de Franța, iar în acel an, Zico s-a retras din națională, după ce a înscris 48 de goluri în 71 de selecții.

 

CITEȘTE ȘI | RIVALDO, MAGIE ȘI SPECTACOL

În 1983, Zico a ajuns în Italia, la Udinese, unde a avut un impact imediat. A marcat 19 goluri, fiind al doilea cel mai bun marcator al sezonului, după Michel Platini și a fost desemnat Jucătorul Anului de revista World Soccer. La acea vreme, France Football acorda Balonul de Aur doar fotbaliștilor europeni. În a doua stagiune la Udine, a avut parte de mai multe accidentări și suspendări, iar în 1985 a revenit la marea sa dragoste, Flamengo. Totuși, după ce a marcat 22 de goluri în 39 de partide, Zico este și astăzi un idol veritabil pentru suporterii lui Udinese.

La Flamengo, Zico a mai jucat până în 1989, când s-a retras din postura celui mai important jucător al istoriei rubro-negro! De altfel, pentru toate performanțele sale în tricoul lui Fla, cântărețul și compozitorul brazilian Jorge Benjor a scris o piesă în onoarea sa, „Camisa 10 da Gavea” (Numărul 10 al lui Flamengo).

La scurt timp după ce s-a retras din activitatea de fotbalist, Zico a fost numit ministrul sportului în Brazilia, funcție pe care a ocupat-o mai bine de un an până când a revenit pe teren. De data aceasta, în Japonia, la Kashima Antlers, pe care a condus-o spre câștigarea primei ediții a campionatului profesionist nipon, J-League. Zico s-a retras definitiv ca jucător în 1994. Totuși, nu a refuzat ocazia de a deveni campion mondial cu Brazilia măcar la fotbal pe plajă! În 1995, a acceptat invitația de a juca pentru Selecao la prima ediție a Cupei Mondiale de beach soccer, organizată chiar de Brazilia. Iar Zico și-a luat rolul în serios: a marcat 12 goluri, fiind desemnat golgeterul competiției și cel mai bun jucător al turneului, cucerind și titlul suprem alături de echipa Braziliei.

Zico a continuat să fie alături de fotbal și ca antrenor. În 2002, a preluat naționala Japoniei, alături de care a cucerit Cupa Asiei în 2004, apoi a ajuns la Fenerbahce Istanbul, pe care a condus-o spre un titlu de campioană și la atingerea sferturilor de finală în Champions League, în 2008, cea mai bună performanță a clubului în această competiție. Tot în 2008, a plecat la Bunyodkor în Uzbekistan, unde a cucerit un titlu și o cupă, apoi a preluat-o pe ȚSKA Moscova, alături de care a luat o cupă și o supercupă. După un an petrecut pe banca naționalei Irakului, 2011-2012, Zico a antrenat până în 2016 echipa FC Goa din prima ligă a Indiei.

P.S. Povestea lui Zico poate fi citită și în cartea „100 de fotbaliști legendari”, pe care o găsiți în librăriile reale și virtuale.

Facebook Comments

There are 3 comments .

  1. Pingback: AL DOILEA APOSTOL NEÎNCORONAT AL BRAZILIEI - Bogdan Socol

  2. Pingback: CUM A FOST DEMASCATĂ FARSA SECOLULUI ÎN FOTBAL - Bogdan Socol

  3. Pingback: BRAZILIA DIN BUCUREŞTII NOI - Bogdan Socol

Lasă un răspuns