Bogdan Socol

În urmă cu câteva zile, unul dintre foștii mei colegi și-a introdus organul sexual în rezumatele de Liga a 2-a pe care le comenta, iar grozăvia a ajuns și în eter, devenind ulterior virală. Imediat, mai multe persoane din presă au sărit în ajutorul său, invocând solidaritatea de breaslă, dar acuzându-i, în același timp, pe oamenii care erau implicați și ei în producția acelui program: editorul de imagine și producătorul. Practic, toate mesajele și postările din social media converg spre această linie: că omul a scăpat o înjurătură firească, așa cum facem cu toții din diverse motive, și că, de fapt, cei de la montaj ar trebui puși la stâlpul infamiei. Ca și cum deontologic și colegial, susții doar vedeta echipei și arunci toată vina în cârca celor cu munca de jos și mult mai prost plătiți. E ca atunci când pentru eșecul unei echipe sau al unui sportiv este tras la răspundere cel care îngrijește gazonul, cel care duce echipamentul, maseurul sau femeia de serviciu. Asta după ce la succese, doar starul iese în față și este apreciat. Deci, unde este solidaritatea de breaslă de care tot aud în ultimele zile?! În cei 20 de ani de când lucrez în presa sportivă, am învățat și am simțit pe propria piele că o redacție bună este cea clădită, în primul rând, pe bun-simț și cu un puternic spirit de echipă. Iar breasla jurnaliștilor de sport am asociat-o unui sindicat unit al fotbaliștilor. Însă, încercările unora de acum doar îmi demonstrează că tot ceea ce contează pentru ei este ca vedeta să fie salvată chiar cu prețul condamnării salahorilor. Ceea ce nu este deloc deontologically correct. Oricât de mult ar vrea să o ardă deontologic cei care nu cunosc toate detaliile situației în cauză.

Read more

Toți cei care iubim fotbalul – și nu suntem deloc puțini! – am avut un idol, un model după care ne-am inspirat în copilărie, atunci când a început să se țeasă această poveste de dragoste cu sportul-rege. Toți am visat că suntem Hagi, Lăcătuş, Răducioiu, Balint, Mateuţ, Ilie Dumitrescu sau Lupu atunci când ne încingeam la o miuţă în spatele blocului sau pe orice teren improvizat, în care pe post de bare puneam fie nişte pietre, nişte ghiozdane sau doar câte o bluză de trening. Încercam să le copiem toate gesturile din teren, atunci când alergam sau când ne bucuram la marcarea unui gol, şi ne identificam cu ei prin scrierea cu creta pe spatele tricoului nostru a numărului pe care ei îl purtau pe marile arene ale ţării sau ale lumii.  Read more