În 1958, Uniunea Sovietică aștepta cu mari speranțe Cupa Mondiala din Suedia, mai ales după ce cucerise aurul olimpic în urmă cu doi ani, după o prestație extraordinară a lui Eduard Streltsov, cel supranumit „băiatul din Țara Minunilor”. Însă, toate visele sovieticilor s-au destrămat în sferturile de finala în urma eșecului cu 0-3 în fata Suediei. Singura problema a fost că naționala URSS s-a prezentat în Scandinavia tocmai fără principalul sau star, care, în loc sa ajungă la turneul final, a fost trimis în gulagul siberian pentru o întâmplare petrecuta cu doua săptămâni înaintea debutului la Mundial.
Pe 27 noiembrie 2011, eram pe Cluj Arena asteptand sa comentez meciul dintre U si Otelul Galati (ce vremuri!). Ma instalasem la postul meu de comentator si ma pregateam de startul transmisiunii, cand am aflat de moartea lui Gary Speed, la acea vreme selecționerul Tarii Galilor și omul care a pus bazele formidabilei performante de la EURO 2016, unde velsii au atins semifinalele. Nu mi-a venit, pur si simplu, sa cred ca unul dintre jucatorii pe care i-am admirat cel mai mult in Premier League isi luase viata, iar aceasta tragica veste m-a marcat pe toata durata partidei. Când venea vorba de Gary Speed, primele lucruri care îmi veneau în minte despre el erau monument și legenda. La fel ca și Ryan Giggs, Speed era unul dintre fotbalistii care nu jucau vreodata prost, care dadeau totul pe teren si păreau de neoprit indiferent de vârstă sau de adversarul întâlnit. Un lider înnăscut și un veritabil campion dincolo de timp și spațiu. Părea un nemuritor, dar în urma cu șapte ani, el și-a pus brusc capăt zilelor la doar 42 de ani, lăsând în urma o lume în stare de soc și o soție îndurerata și doi fii.
Oamenii care trec pe langa noi, incarcati de daruri si fara insistente, ne ofera sansa la o viata mai buna, indiferent de ritm, incarcatura sau ipostaza, mi-a scris, la un moment dat, bunul meu prieten, Florin Codreanu. Cand m-am hotarat sa scriu articolul de fata despre Misa Klein, acest citat mi s-a parut cel mai potrivit pentru a-l descrie pe unul dintre cei mai mari fotbalisti romani ai tuturor timpurilor, disparut prematur dintre noi, la doar 33 de ani. Pentru ca Michael Klein a fost, fara doar si poate, unul dintre acei oameni care sfintesc fiecare loc pe unde calca si care isi lasa amprenta apasat, fara a face, insa, vreun efort.
1986 a fost anul perfect pentru fotbalul romanesc si argentinian. Pe 7 mai, Steaua dadea marea lovitura prin cucerirea Cupei Campionilor Europeni in fata Barcelonei, apoi, pe 29 iunie, nationala Argentinei se incorona campioana mondiala pentru a doua oara in istorie datorita unui Diego Maradona genial, iar peste fix alte trei luni, River Plate castiga, in premiera, Copa Libertadores in urma unei duble victorii in fata clubului columbian America de Cali. Protagonistul acelei finale a fost Juan Gilberto Funes, un atacant masiv si foarte puternic, pe care publicul din Romania l-a cunoscut, in apogeul carierei sale, pe 14 decembrie 1986, cu ocazia Cupei Intercontinentale de la Tokyo, dintre Steaua si River. Peste doar trei ani, el era nevoit sa renunte la cariera de jucator din cauza unor probleme cardiace, iar pe 11 ianuarie 1992, inceta din viata in urma unui infarct, la doar 28 de ani.
Istoria lui Torino este un perpetuu „cum ar fi fost daca?” La sfarsitul anilor ’40, Il Grande Toro avea, poate, cea mai puternica din Europa si doar tragedia aviatica de la Superga din 1949 i-a frant zborul lin spre cele mai inalte culmi ale fotbalului continental. Intreaga echipa a marelui Torino, care cucerise patru scudetti la rand, a pierit in acel accident cumplit din 4 mai 1949, cand se intorcea de la Lisabona, dupa un meci amical cu Benfica. De atunci, gruparea granata nu a mai reusit sa-si revina cu adevarat, castigand un singur titlu in Serie A, in 1976. In toata aceasta perioada, torinezii au mai fost loviti de cateva drame, dar niciuna nu a avut amploarea mortii fulgeratoare a lui Gigi Meroni, in urma cu o jumatate de secol. Read more
5 octombrie 2000 a devenit ziua care ne-am fi dorit cu toții să nu fi existat! A fost ziua în care am aflat că în viața unui fotbalist există nu doar bani, mașini sau femei, dar și suferință, durere și, din păcate, și moarte! A fost ziua în care am realizat că expresiile „câine până la moarte” și „și-a dat viața pe teren” nu sunt doar figuri stilistice, ci și o crudă realitate. A fost ziua în care Cătălin Hîldan a îmbrăcat pentru ultima dată tricoul alb-roșu cu numărul 11, atât de drag lui încât el avea să fie și ultimul care îl poartă.
Sunt fotbalisti despre care se spune ca sunt facuti pentru a juca o viata pentru un singur club. Din pacate, exista si jucatori care nu doar ca si-au dedicat intreaga existenta unei singure iubiri fotbalistice, ci au murit in tricoul echipei lor de suflet. Iar una dintre cele mai socante disparitii din lumea fotbalului a fost cea a mijlocasului Sevillei, Antonio Puerta, decedat la numai 22 de ani, in urma mai multor stopuri cardiorespiratorii suferite in timpul unui meci cu Getafe.
În minutul 116 al finalei Cupei Mondiale din 2010 de la Johannesburg dintre Spania și Olanda, când mingea șutata de Andres Iniesta a atins plasa porții lui Stekelenburg, primul gând al mijlocașului Barcelonei a zburat dincolo de primul titlu mondial pe care tocmai îl aducea tarii sale spre fostul sau prieten și rival, Dani Jarque, decedat cu un an înainte în timpul unui cantonament din pre-sezon. Dani Jarque, Siempre con nosotros a fost mesajul de pe pieptul lui Iniesta dezvăluit întregii lumi în bucuria fara margini care a cuprins tabăra spaniola imediat după gol. Astfel, fiecare dintre noi și-a amintit în acele clipe de extaz de căpitanul lui Espanyol, care a simțit, probabil, de acolo unde se afla acum, ca puțin din acea bucurie ii aparține și, totodată, ii este dedicata și lui.
Indiferent de nume, de palmares, de toate realizările personale, la echipa de club sau la națională, sau de prestigiu, o singură greșeală comisa în tricoul nationalei Columbiei într-un meci important poate fi fatală! La 26 de ani după ce Andres Escobar a fost ucis pentru autogolul din partida cu Statele Unite de la World Cup 1994, ne întoarcem din nou în timp, în contextul morții sale, într-una dintre cele mai negre perioade din istoria recenta a Columbiei.
Pe 9 iulie 1978, Sterică Adamache i-a oferit un buchet de flori de nu-mă-uita, din toată inima, soției sale, apoi a sărit în apele Dunării, care ii unise și, apoi, avea să-i despartă pe vecie. Se retrăsese din fotbal de un an de la Steagul Roșu Brașov, unde a jucat în majoritatea carierei sale, iar în urma cu opt ani, o luna și o zi, începuse ca titular ultimul sau meci la Cupa Mondiala din Mexic împotriva Braziliei lui Pele. Născut și el pe maluri dunărene, la Galați, Adamache se afla la Crișan, satul din Tulcea de unde provenea soția sa, după ce aproape un deceniu și jumătate, se bucurase de răcoarea Carpaților. Sterica a intrat în Dunăre, dar nu a mai ieșit vreodată. A suferit un stop cardiac și s-a înecat, la doar 37 de ani. Tot ceea ce i-a mai rămas soției de la el au fost florile de nu-mă-uita ca un mesaj pentru toți de a nu-l pierde în uitare pe portarul României de la Guadalajara din 1970.