Nu exista nicăieri în Europa o rivalitate mai mare si mai veche decât cea dintre Franța și Germania. Diferențele culturale majore erau evidente încă dinaintea formarii Imperiului Roman, din timpul galilor si al triburilor germanice, iar relațiile ostile dintre cele doua popoare au atins un prim punct culminant in secolul al 16-lea, apoi in timpul Razboiului Franco-Prusac dintre 1870-1871 si in cele doua conflagratii mondiale. Iar daca exista un meci care sa exprime cel mai bine rivalitatea și tensiunile dintre cele doua natiuni acela este semifinala Cupei Mondiale din 1982, decisa la lovituri de departajare. Stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla a fost scena perfecta unde stilului flamboyant al francezilor, bazat pe fler și tehnica, i s-au opus determinarea, disciplina si strigatele de lupta ale teutonilor.
Se spune ca istoria ii retine doar pe invingatori, insa, in fotbal, victoria nu inseamna neaparat totul si valoarea unui jucator, a unui antrenor sau a unei echipe nu ar trebui judecata neaparat dupa numarul trofeelor castigate, ci, mai ales, dupa mostenirea lasata si felul in care a ramas in memoria colectiva a contemporanilor. Poate nu intamplator, cea mai frumoasa generatie din istoria Braziliei este considerata cea din 1982, in ciuda faptului ca nu a cucerit Cupa Mondiala. Nu trupa lui Pele, Garrincha sau Zizinho, nici cea a lui Romario si Bebeto sau cea cu Ronaldo, Rivaldo si Ronaldinho, ci nationala lui Zico, Socrates si Falcao. La fel ca Ungaria lui Puskas, in 1954, sau Olanda lui Cruyff, in 1974, acea Brazilie este vazuta drept cea mai buna echipa care nu a castigat titlul mondial. Si asta pentru ca, in calea sa, a aparut cinica Italie a lui Enzo Bearzot si Paolo Rossi in ceea ce va deveni pentru Selecao fatidica zi de 5 iulie 1982. „Ziua in care a murit fotbalul”, dupa cum avea sa declare, ulterior, Zico.
Camp Nou a fost casa unora dintre cei mai mari fotbalisti ai tuturor timpurilor, Johan Cruyff, Diego Maradona, Ronaldo, Ronaldinho si Lionel Messi si, ca o consecinta fireasca, a fost martor de atatea si atatea ori ale unor seri cu adevarat magice. Dar niciuna nu poate egala nebunia din data de 12 martie 1997, cand Barcelona a intalnit-o pe Atletico Madrid, in returul sferturilor de finala din Copa del Rey. Iar regizorul Barcei din acea noapte, Sir Bobby Robson, avea sa intre definitiv in inimile fanilor catalani, chiar daca a stat un singur sezon pe Camp Nou.
Real Madrid și toți suporterii săi se gândesc doar la remontada înaintea returului cu Paris Saint-Germain, după eșecul cu 1-0 din prima manșă a optimilor de finală din Champions League. Deși are de recuperat un deficit de numai un gol, echipa lui Carlo Ancelotti pornește cu șansa a doua la calificare în viziunea bookmaker-ilor și a specialiștilor. Și asta cu toate că istoria confruntărilor directe din ultimii ani este favorabilă spaniolilor. Dar cea mai spectaculoasă dublă a duelurilor dintre Madrid și PSG a avut loc în urmă cu aproape trei decenii, când francezii au realizat o remontada epică. Exact ceea ce visează Realul astăzi.
Daca dati cautare pe Google dupa „cel mai incredibil meci” sau „cea mai spectaculoasa revenire” din istoria Champions League, majoritatea rezultatelor vor da finala de la Istanbul, dintre Liverpool si Milan, pe primul loc, urmata de ultimele doua partide ale lui Manchester United din campania de succes din 1999, finala cu Bayern Munchen si returul semifinalei cu Juventus. Abia la o distanta considerabila se gaseste meciul dintre Werder Bremen si Anderlecht, disputat pe vremea aceasta, in urma cu 24 de ani, in faza de pionierat a competitiei devenite astazi o adevarata industrie. BogdanSocol.ro incearca sa repozitioneze acel joc de pomina la adevarata sa valoare si sa-l aduca si in atentia iubitorilor de fotbal mai tineri, care nu au trait pe viu poate cel mai nebun comeback din istoria moderna. Read more
Pana la triumful din 2010 de pe Santiago Bernabeu, Internazionale Milano a asteptat aproape 40 de ani pentru a juca o noua finala de Cupa Campionilor Europeni. Putini mai stiu, insa, ca in 1972, nerazzurrii au ajuns in ultimul act al celei mai importante competitii continentale dupa ce au suferit o corectie umilitoare in Germania. Numai ca acel esec a fost sters, pur si simplu, cu buretele din cauza unei … cutii de Coca-Cola! Read more
Lyon si Marseille sunt cele doua cluburi care au dominat fotbalul din Hexagon in anii ’90 si 2000. Cunoscuta si drept „Olympico” sau „Derby Olympique”, dupa cum a fost prezentata de Canal Plus, ca o replica la Le Classico, confruntarea dintre OL si OM a atins punctul culminant in sezonul 2009-2010, cand au terminat pe primele doua locuri in Ligue 1. Iar meciul de pe Stade Gerland, din 8 noiembrie 2009, a fost considerat drept unul dintre cele mai bune din intreaga istorie a fotbalului francez.
Vi s-a intamplat vreodata sa pariati pe un meci si, spre final, sa rupeti biletul de suparare crezand ca totul este pierdut, dupa ce toate semnele converg spre un deznodamant nefavorabil? Iar apoi, in cel mai miraculos si mai neasteptat mod, lucrurile sa se intoarca cu 180 de grade?! Dar, desi pariul a fost unul castigator, la sfarsit sa va simtiti ca dupa o infrangere pentru ca biletul tiparit a fost facut bucatele de nervi?! Daca ati fost intr-o asemenea situatie, atunci ii intelegeti foarte bine pe cei, destul de multi, care au trait o asemenea experienta dureroasa in urma cu 13 ani, dupa una dintre cele mai nebune reveniri din istorie in partida Inter – Sampdoria. Read more
Era vară. Era cald. Era noapte. Era una dintre acele nopţi albe şi fierbinţi care ne schimbaseră bioritmul graţie unor băieţi minunaţi îmbrăcaţi în tricolor, care ne-au făcut să încingem atâtea hore în toate Pieţele Universităţii din ţară după fiecare ispravă a lor de la Pasadena. Rose Bowl sau Castronul Trandafiriu, cum i-a spus Cristian Ţopescu, a fost stadionul care a generat cele mai frumoase, mai nebune şi mai sălbatice vise din istoria post-decembristă a României. Acolo, s-a desăvârşit Generaţia de Aur. Dincolo de Sevilla ’86, remiza cu Aaar-hen-tina marelui Diego de la Italia Novanta sau Cardiff ’93, meciul cu Argentina de la World Cup ’94 a fost momentul de apogeu al fotbalului românesc. Pentru că doar după acel succes epic, am îndrăznit să credem cu adevărat că am putea fi campioni mondiali. Read more
Danemarca este reperul care delimitează clar cea mai strălucitoare perioada din istoria echipei naționale a României, așa cum valurile înspumate scot și mai bine în evidență contururile unei insule izolate într-un ocean nesfârșit. Și asta pentru că dubla cu danezii din 1989 a marcat nașterea Generației de Aur a fotbalului românesc, cea mai mare colecție de talente adunate laolaltă sub tricolor, asa cum meciul blestemat de la Copenhaga din 2003 a confirmat ieșirea din prim-plan, după ce eșuasem și cu doi ani înainte în fața Sloveniei, în barajul de calificare la Cupa Mondială.