Pele a murit astăzi la vârsta de 82 de ani după o lungă suferință, dar el este etern demult. Franz Beckenbauer a declarat în 2000: „În muzică, este Beethoven și restul. În fotbal, este Pele și restul.” Iar fostul selecționer al Braziliei, Joao Saldanha, spusese înaintea Cupei Mondiale din 1970: „Întrebați-mă cine este cel mai bun fundaș dreapta din Brazilia și voi răspunde că Pele. Întrebați-mă și de cel mai bun fundaș stânga, cel mai bun mijlocaș sau cel mai bun atacant. Întotdeauna voi spune Pele. Dacă vrea să fie portar, va fi. Există un singur Pele.”

Dacă ar trebui să construiești profilul fotbalistului perfect, ce calități ar fi necesare? Forță, elasticitate, echilibru, agilitate, viteză, rezistență, rapiditate în gândire și pe teren. Un șut puternic, o abilitate tehnică de excepție și capacitatea de a obține tot ce e mai bun de la restul echipei. Să lovească mingea bine cu ambele picioare și să fie bun și în duelurile aeriene. Și să poată juca la cel mai înalt nivel sub presiune. Ei bine, acest om a existat. Numele lui este Pele.

„Cei care am avut norocul să-l vedem jucând am asistat la momente de o rară frumusețe, momente atât de apropiate de eternitate încât ne permit să credem că eternitatea există”, l-a descris pe brazilian marele scriitor uruguayan Eduardo Galeano în cartea sa, „Fotbalul, lumini și umbre”.

El a fost primul star sportiv la nivel planetar și visul oricărui regizor de televiziune. „Pele a fost unul dintre puținii care mi-au contrazis teoria: în loc de 15 minute de faimă, el va avea 15 secole”, a declarat celebrul regizor Andy Warhol despre O Rei.

Înzestrat, abil, expresiv, dinamic și de neoprit, Pele a fost mai aproape de perfecțiune ca nimeni altcineva înaintea lui. Rapid, creativ, puternic, tehnic, atletic, era spaima adversarilor pe teren, care nu știau la ce să se aștepte din partea lui când avea mingea la picior. Era atât de imprevizibil încât aceștia nu știau care va fi următoarea lui mișcare.

„În acea vreme, era de departe cel mai bun jucător din lume și spun și acum că este cel mai bun fotbalist pe care l-am văzut vreodată. Pele avea totul: tehnică incredibilă, o atingere fantastică și abilitatea de a înscrie goluri cum nu ai mai văzut înainte. Acum, există Messi și Ronaldo, dar Pele era cu totul special. Era rapid și precum un zid din cărămidă dacă îl loveai. Era puternic psihologic și fizic. Puteai să îl lovești pe Pele, iar el se întorcea pentru și mai mult”, l-a descris englezul Alan Mullery, nimeni altul decât omul care l-a marcat pe tot terenul în timpul meciului de la Cupa Mondială din Mexic, câștigat de Brazilia cu 1-0.

Pele nu a fost doar un golgeter. Nu a fost doar o vulpe vicleană în careul advers, ci numeroase din reușitele sale erau arta propriei sale munci, cu șuturi de la distanță sau din interiorul suprafeței de pedeapsă, cu piciorul stâng sau cu dreptul, din voleu, din foarfecă, lovituri de cap, practic întreaga gamă de execuții.

Poate că niciun alt sport nu naște atâtea controverse aprinse în privința titulaturii de „cel mai mare al tuturor timpurilor” în respectiva disciplină precum fotbalul. În întreaga istorie a sportului-rege, Alfredo Di Stefano, Pele, Eusebio, Johan Cruyff, Diego Maradona, Cristiano Ronaldo și Lionel Messi au fost considerați, pe rând, de contemporanii lor drept cei mai buni fotbaliști ai vremurilor. Totuși, nu există și este greu de crezut că va mai apărea vreodată un jucător cu o aură de suprem al fotbalului așa cum a fost Edson Arantes do Nascimento, cunoscut drept Pele. Deși nu este la fel de adorat necondiționat în propria-i țară precum colegul său de generație, Garrincha, el rămâne elementul de referință al măreției și al excelenței în fotbal în întreaga lume.

Chiar dacă sunt mulți care îi contestă statutul de „cel mai mare” din istorie, îndrăgostiți ireversibil de inteligența explozivă a geniului lui Maradona, poate singurul jucător capabil să conducă, de unul singur, spre glorie o întreagă echipă, totuși, nimeni nu se încadrează perfect titlului de erou fotbalistic așa cum a făcut-o maestrul brazilian.

Participant la patru ediții ale Cupei Mondiale, Pele este singurul jucător care a cucerit trofeul suprem de trei ori, deține recordul mondial Guinness în privința golurilor marcate în carieră, 1281 în 1363 de meciuri, a fost desemnat Fotbalistul Secolului în 1999 de Federația Internațională de Istorie și Statistică a Fotbalului, iar un an mai târziu, Comitetul Internațional Olimpic i-a acordat titlul de Sportivul Secolului.

Pele s-a născut pe 23 octombrie 1940 în Tres Coracoes, un localitate situată în Sudul statului Minas Gerais, dar a crescut în sărăcie în Bauru, oraș din statul Sao Paulo. El a fost încurajat să joace fotbal de tatăl său, Dondinho, fost jucător la Fluminense, dar cum nu avea bani de o minge adevărată, improviza mereu fie cu un balon făcut dintr-o șosetă umplută cu ziare sau cu un fruct de grapefruit. A fost botezat în cinstea inventatorului american Thomas Edison, iar familia îl striga Dico. Apelativul „Pele” l-a primit din partea colegilor de școală, care l-au ironizat pentru felul în care pronunța numele jucătorului său preferat, portarul lui Vasco da Gama, Bile. Nimeni nu știa atunci că o poreclă aruncată în zeflemea avea să devină cel mai puternic nume din istoria fotbalului.

Nici Pele nu știa ce reprezintă noul lui nume, mai ales că nu are nicio însemnătate în limba portugheză. În ebraică, însă, Pele înseamnă miracol, exact lucrul de care avea nevoie fotbalul brazilian pentru a-și regăsi identitatea pierdută după ratarea dramatică a Cupei Mondiale din 1950.

Când și-a văzut tatăl cu lacrimile șiroindu-i pe obraji după eșecul Braziliei în fața Uruguay-ului în meciul decisiv pentru câștigarea Mundialului de pe Maracana, Pele l-a liniștit, spunându-i: „Nu mai plânge! Într-o zi, eu voi câștiga Cupa Mondială.”

El a crezut mereu că Dumnezeu l-a adus pe pământ cu un scop precis, acela de a deveni eroul absolut al fotbalului, ca un adevărat miracol.

La nici 16 ani, a debutat cu gol în pentru seniorii lui Santos, pe 7 septembrie 1956, iar în sezonul următor, era deja golgeterul echipei. La zece luni de la primul lui meci, a fost convocat, în premieră, în naționala Braziliei, pentru care a debutat cu gol într-un meci pierdut în fața Argentinei cu 2-1, pe 7 iulie 1957. La 16 ani și nouă luni, Pele era cel mai tânăr marcator din istoria Selecao, record pe care îl deține și în prezent.

În 1958, a ajuns la Cupa Mondială din Suedia, cu toate că era chinuit de o accidentare la genunchi, devenind cel mai tânăr jucător participant până atunci la un turneu final. Legenda lui Pele a luat naștere în minutul 66 al confruntării din sferturile de finală cu Țara Galilor, în care a marcat unicul gol, propulsând Brazilia spre careul de ași. Peste cinci zile, în semifinale, el a reușit un hattrick împotriva Franței, devenind cel mai tânăr jucător din istoria Cupei Mondiale cu o asemenea performanță.

Pe 29 iunie 1958, cel mai tânăr fotbalist din finala unui Mundial, la 17 ani și 249 de zile, a înscris două goluri în meciul decisiv cu Suedia, contribuind din plin la triumful Braziliei cu scorul de 5-2 și, implicit, la cucerirea trofeului Jules Rimet, în premieră. Cupa Mondială din 1958 a creat o legătură aproape mistică între Pele și tricoul cu numărul 10, chiar dacă atunci, totul a fost posibil din cauza unei greșeli de organizare. Federația Braziliană de Fotbal nu a trimis numerele jucătorilor săi, astfel că FIFA i-a atribuit numărul 10, cu toate că Pele a început competiția ca rezervă.

La puțin timp după acel succes, marile cluburi din Europa, Real Madrid, Juventus, Manchester United și Inter, au încercat să îl ademenească cu oferte care de care mai atrăgătoare. Inter era dispusă să plătească un milion de dolari, o sumă uriașă în acele vremuri, pentru a-l achiziționa, iar președintele lui Juventus, Gianni Agnelli, îi oferise personal lui Pele o parte din acțiunile Fiat doar pentru a-l convinge să semneze cu gruparea din Torino.

Însă, cel supranumit „Perla Neagră” avea să rămână în Brazilia ca urmare a unei legi introduse de președintele țării din 1961, Janio Quadros, prin care Pele era declarat o valoare de patrimoniu național. Quadros știa că viitorul său politic depinde enorm de situația lui Pele, iar în cazul unui transfer al său în Europa, el ar fi fost făcut responsabil pentru plecarea lui. Cum popularitatea șefului statului era aproape de zero după ce interzisese purtarea de bikini într-o țară cu peste două mii de plaje întinse pe mii de kilometri, Janio Quadros a forțat apariția acestei legi de a preveni plecarea din Brazilia a lui Pele, devenit o comoară națională.

Președintele Braziliei a mai câștigat la capitolul imagine ca urmare a acestei mutări, dar nu a rezistat decât șapte luni în funcție. Cu toate acestea, succesorii săi au menținut legea, astfel că Pele a continuat să aducă bucurie brazilienilor și, mai ales, fanilor lui Santos pe aproape întreaga durată a carierei. Cu Santos, a cucerit șase titluri de campion al Braziliei, de două ori Copa Libertadores, cea mai importantă competiție intercluburi din America de Sud, și două Cupe Intercontinentale plus zece titluri de campion al statului Sao Paulo.

În 1962, a câștigat a doua sa Cupă Mondială în Chile, unde a marcat un gol și a dat o pasă decisivă în primul meci cu Mexic, după care s-a accidentat în fața Cehoslovaciei și a ratat restul turneului. Chiar și fără el, însă, Brazilia și-a apărat titlul mondial grație unui turneu final de vis realizat de Garrincha. Peste alți patru ani, Pele a fost iarăși victima unor durități din partea adversarilor înfruntați, însă, de această dată, Brazilia nu a putut trece peste accidentarea principalului său star, fiind eliminată încă din faza grupelor.

Timp de doi ani, Pele nu a mai jucat pentru echipa națională, declarând chiar că nu va mai evolua la vreo ediție a Cupei Mondiale. Cu toate acestea, momentul său de apogeu avea să vină în 1970, la Mundialul din Mexic, unde un Pele stelar a propulsat Brazilia spre al treilea său titlu suprem.

Cu un an înaintea ultimei sale Cupe Mondiale, Pele a avut puterea de a opri, fie și pentru doar 48 de ore, un război sângeros în Nigeria. Cel puțin așa spune legenda potrivit căreia cumplitul conflict civil, declanșat în urma apariției statului secesionist Biafra și întins pe trei ani, a luat o pauză în cele două zile în care Santos a venit pentru a disputa un amical împotriva naționalei Nigeriei. Datorită faptului că beneficia de serviciile celui mai bun fotbalist din lume, Santos obișnuia să întreprindă turnee în diverse colțuri ale planetei în schimbul unor sume considerabile. Astfel, la începutul lui 1969, gruparea de pe Vila Belmiro a plecat în Africa, unde a jucat mai multe meciuri în Congo, Nigeria, Mozambic, Ghana și Algeria.

Nigeria era în pline tensiuni etnice amplificate după obținerea independenței, în 1960, iar războiul civil a luat viețile a peste două milioane de oameni din cauza luptelor, a bolilor și a foametei. Pentru a disputa amicalul cu naționala „vulturilor verzi”, Santos urma să primească 15 mii de dolari, dar jucătorii aveau, totuși, teama de a nu nimeri în plin conflict. Însă, au fost liniștiți de managerul financiar al clubului care le-a spus: „Nu vă faceți griji. Vor opri războiul. Nu va fi nicio problemă.”

Și brazilienii chiar nu au avut vreo problemă în Nigeria, unde au remizat, 2-2, grație unei duble a lui Pele, care a povestit acel episod în cartea sa autobiografică: „Colegii mei își aminteau că au văzut steaguri albe și postere pe care se scria că va fi pace doar pentru ca oamenii să-l vadă jucând pe Pele.”
Chiar dacă nu este o legătură foarte clară între legendă și realitate, totuși, puterea fotbalului și, mai ales, a lui Pele a depășit cu mult și barierele lumii politice la cel mai înalt nivel, lucru ilustrat și de cuvintele fostului președinte al Statelor Unite, Ronald Reagan, în timpul unei vizite a brazilianului la Casa Albă: „Numele meu este Ronald Reagan și sunt președintele S.U.A. Dar tu nu trebuie să te prezinți pentru că toată lumea știe cine este Pele.”

Iar Pele a cucerit și America, unde a jucat spre finalul carierei la New York Cosmos. Retras din naționala Braziliei în 1971, după ce a marcat 77 de goluri în 95 de meciuri oficiale, record neegalat nici până astăzi, Pele a ajuns în 1975 la New York după aproape două decenii în care a evoluat doar pentru Santos. Pe 1 octombrie 1977, O Rei a disputat ultimul său meci al activității de fotbalist cu ocazia unui amical între singurele sale echipe de club, televizat în întreaga lume, și în care a jucat o repriză pentru Cosmos și una pentru Santos. Cum după pauză, a început să plouă, un ziar din Brazilia a titrat a doua zi: „Până și cerul plânge!”

Pele a rămas în memoria tuturor drept omul care a definit superioritatea în fotbal și căruia nimeni nu a reușit să îi conteste cu adevărat tronul, după cum a punctat excelent portarul Benficăi Lisabona, Costa Pereira, după finala Cupei Intercontinentale din 1962, pierdută în fața lui Santos: „Am venit dorind să opresc un om uriaș, dar am plecat convins că am fost învins de cineva care nu s-a născut pe aceeași planetă ca noi, ceilalți.”

P.S. Povestea lui Pele este desprinsă din ediția a doua a cărții „100 de fotbaliști legendari”, aflată deja în librării.

decembrie 29, 2022

• 100 DE FOTBALIŞTI LEGENDARI

• Brazilia
• Cupa Mondiala
• Pele

written by Bogdan Socol