Dintre toate starurile care s-au împodobit cu faimosul tricou în dungi roșii și negre al lui AC Milan, el a fost ales Jucătorul Secolului XX. Și tot el a fost primul care a avut onoarea de a-și vedea numărul retras definitiv la scurt timp după ce și-a atârnat ghetele de fotbal în cui. După el, un singur alt jucător a mai avut parte de o asemenea recunoaștere din partea grupării de pe San Siro: Paolo Maldini.
Un exemplu de loialitate și longevitate, care a rămas alături de AC Milan pe toată durata carierei, timp de 20 de ani, atât la bine, dar mai ales la greu, în perioada celor două retrogradări îndurate în decurs de numai doi ani, el a fost primul fotbalist care a cucerit medalii de toate culorile la Cupa Mondială: aurul în 1982, bronzul în 1990 și argintul în 1994, o performanță ce a mai realizat-o ulterior doar germanul Miroslav Klose.
„Era un tip scund și slăbuț, dar atât de puternic. Putea să sară foarte sus. Nu era un mare orator, un tip vocal, nici vorbă. Dar felul în care juca și se antrena era un exemplu pentru toți. Era atât de bun când avea mingea la picior. Este foarte greu de găsit un fundaș valoros care să fie și puternic și bun cu mingea. Nu era precum Jaap Stam, care era și puternic și rapid. Avea ritm, însă cântărea doar 70 de kilograme. Dar când făcea un tackling, atunci simțeai cu adevărat forța lui”, l-a descris Paolo Maldini, colegul lui din defensivă, alături de care a scris cele mai glorioase pagini din istoria clubului rossonero.
Acesta este Franco Baresi, pur și simplu, cel mai emblematic fundaș din întreaga istorie a Il Calcio și unul dintre cei mai mari apărători care au evoluat vreodată pe un teren de fotbal. În cazul său, a funcționat perfect expresia „mic la stat, mare la sfat”: la doar 1,74 metri, avea un simț al anticipației și al poziționării ce tindea spre perfecțiune și o abilitate fantastică de a citi jocul, ceea ce i-a permis să exceleze ca libero în sistemul de marcaj în zonă, gândit de Arrigo Sacchi și care a revoluționat fotbalul la sfârșitul anilor ’80: „Cred că punctul meu forte nu a fost niciodată fizicul. Am fost un jucător destul de rapid, dar mai presus de orice, eram rapid la cap. Asta m-a ajutat enorm. Este un dar natural”.
De aceea, Baresi a putut îndeplini mai multe roluri pe teren atunci când situația o cerea, fie ca playmaker sau mijlocaș defensiv, impresionând și prin calitatea paselor oferite. Acesta este și motivul pentru care din „Piscinin”, adică „cel mic” în dialectul milanez, cum era cunoscut la începuturile carierei, el a ajuns să fie supranumit „Kaiser Franz”, ca o paralelă cu Franz Beckenbauer datorită îndemânării sale cu balonul și a numeroaselor succese repurtate.
Născut pe 8 mai 1960, la Travagliato, o localitate micuță din Lombardia, la aproximativ o oră distanță de Milano, Franchino Baresi a stat un timp în umbra fratelui său mai mare, Giuseppe. Cei doi au mers împreună la o probă de joc la Internazionale, unde Franco a fost respins pentru că era prea mic și slab.
Astfel, Giuseppe a devenit un nume important în istoria nerazzurrilor, pentru care a jucat 16 ani, între 1976 și 1992, câștigând două titluri de campion, două Cupe ale Italiei și o Cupă UEFA. De aceea, o perioadă, Franco a fost cunoscut drept „Baresi 2”, dar ulterior istoria avea să fie de partea lui. Refuzat de Inter, el și-a încercat șansa la cealaltă echipă din Milano, unde a fost acceptat după câteva trialuri. Franco a fost chiar bucuros de cum soarta a așezat lucrurile, după cum a declarat mult mai târziu: „Am fost mereu un Milanista. Și marele meu noroc a fost să joc doar pentru Milan”.
Pe 23 aprilie 1978, a debutat în Serie A într-un meci cu Hellas Verona, impresionându-l pe antrenorul suedez Nils Liedholm: „La 18 ani, avea deja știința jocului și maturitatea unui veteran”. De aici încolo, Baresi avea să îmbrace de alte 718 ori tricoul rossonero, marcând 33 de goluri în toate competițiile, timp de 20 de ani, dintre care 15 în calitate de căpitan. În 1982, a primit banderola, la numai 22 de ani, după cea de-a doua retrogradare a Milanului în decurs de trei sezoane întrucât toată reconstrucția echipei a fost concentrată în jurul său.
Iar Franco Baresi s-a dovedit a fi lumina călăuzitoare în defensivă și liderul de care Milan avea mare nevoie într-o perioadă de mari încercări. Între 1978 și 1997, el a cucerit șase titluri în Serie A, trei Cupe ale Campionilor, trei Supercupe ale Europei, două Cupe Intercontinentale, trei Supercupe ale Italiei, dar și două trofee de campion al Serie B, în 1981 și 1983, când a pus umărul la revenirea Milanului în elita Il Calcio. Campion mondial în 1982 cu naționala Italiei, deși nu a disputat niciun minut la turneul final din Spania, Franco s-a clasat pe locul secund în 1989 în ierarhia Balonului de Aur, iar din acel moment, fratele lui mai mare, Giuseppe, a devenit „celălalt Baresi”.
Admirator înfocat al olandezului Ruud Krol pentru eleganța deosebită în joc și a manierei în care se apăra, Baresi a făcut parte din lotul Italiei la Campionatul European din 1980, disputat chiar pe teren propriu, deși nu jucase niciun minut până atunci în prima reprezentativă. El a debutat în naționala Italiei în meciul cu România de la Florența din 14 decembrie 1982, încheiat la egalitate, 0-0, iar în cele 81 de selecții adunate pentru Squadra Azzurra până în 1994, a înscris un gol. Baresi a participat și la Jocurile Olimpice din 1984, unde s-a clasat pe locul al patrulea, apoi a fost omis de Enzo Bearzot din lotul pentru Mundialul din Mexic.
A revenit la EURO 1988, unde a ajuns până în semifinale, iar la Coppa del Mondo din 1990, a obținut medalia de bronz, după ce a condus impecabil defensiva Italiei prin stabilirea unui record la un Mundial, de 518 minute fără gol primit. Dar cea mai frumoasă poveste a sa în tricoul azzurro s-a scris la World Cup din 1994. În al doilea meci din faza grupelor, împotriva Norvegiei, Baresi a suferit o ruptură de menisc, dar în loc de a se întoarce în Italia pentru a se recupera la timp în vederea sezonului următor, el a decis să fie operat pe loc în Statele Unite. Pur și simplu, a vrut să rămână alături de colegii săi.
Și pe măsură ce echipa lui Arrigo Sacchi a progresat în competiție, creștea și intensitatea recuperării sale, iar determinarea lui a făcut posibilă o revenire miraculoasă: în loc de câteva luni în doar câteva săptămâni! Astfel, după 25 de zile, Baresi s-a întors în naționala Italiei în meciul decisiv pentru titlul mondial împotriva Braziliei.
Totuși, evoluția bună din timpul finalei a fost dată uitării după ce Franco a fost unul dintre cei trei italieni care au ratat la loviturile de departajare, alături de Roberto Baggio și Daniele Massaro, iar Squadra Azzurra a pierdut trofeul. El a mai jucat o singură partidă pentru Italia, pe 7 septembrie 1994, contra Sloveniei, după care a pus punct carierei internaționale.
Baresi a mai jucat la AC Milan până în 1997, când s-a retras de pe teren transferând banderola de căpitan pe brațul lui Paolo Maldini. În semn de recunoaștere pentru întreaga lui carieră dedicată tricoului rossonero, clubul a retras definitiv numărul 6, cu care Franco a purtat Milanul din întuneric spre lumină în două decenii fabuloase, cu bune și rele. Desemnat Fotbalistul Anului în Italia în 1990, Baresi deține și un record nedorit, al celor mai multe autogoluri în istoria Serie A, opt la număr, la egalitate cu Riccardo Ferri. Fără îndoială, cel mai mare fundaș din istoria fotbalului italian, Franco Baresi a fost plasat pe locul al 19-lea de revista World Soccer în topul celor mai buni jucători ai secolului XX.
P.S. Povestea lui Franco Baresi este desprinsă din ediția a doua a cărții „100 de fotbaliști legendari”, care a apărut recent.
written by You may also want to read
