Învingătorul este întotdeauna singur este numele unuia dintre bestseller-urile lui Paulo Coelho și, deși, la finalul meciului Maroc – Portugalia 1-0 nu el a fost câștigătorul, totuși am văzut că un mare campion rămâne singur în momentele sale de suferință. Pentru că după fluierul final al arbitrului argentinian Facundo Tello, Cristiano Ronaldo a trăit, poate, cele mai amare clipe ale carierei sale extraordinare. Asta pentru că și el a simțit acum, mai mult ca niciodată, pe propria lui piele că, oricât s-ar strădui, nu poate câștiga meciul cu timpul care trece peste noi toți. Inclusiv peste el.
Dar cel mai dureros pentru Ronaldo a fost că la ieșirea din scenă de la ceea ce ar putea fi ultimul lui Mondial nu a apucat să dea totul din cauza unui antrenor încăpățânat și orgolios peste măsură, Fernando Santos, care a crezut că poate câștiga războiul cu un fruntaș care i-a câștigat doar o bătălie.
Cu toată prestația lui de senzație cu Elveția, Goncalo Ramos nu avea cum să fie niciodată omul care să poată duce Portugalia spre finală. Pentru asta ai nevoie de un general capabil să își poarte trupa spre victorie prin inspirație și experiența acumulată în numeroase alte lupte la cel mai înalt nivel.
După ce a fost lăsat pe bancă pentru prima oară la un meci al Selecao la un turneu final din 2008 încoace, Ronaldo ardea de nerăbdare să îi arate lui Santos cât de mult a greșit când a decis să-l pună la colț în văzul întregii lumi. Dar și tuturor celor care îl cred terminat pentru fotbalul de prim-plan, celor care spun că „nu mai poate, deși el mai vrea”.
După ce a fost umilit, Cristiano a fost aruncat în luptă când minutele care se scurgeau aveau deja efect de ghilotină pentru Portugalia. Din cel care nu acceptase că, poate, vremea lui a trecut a redevenit omul de care atârnau ultimele speranțe ale unei națiuni de a rămâne în viață.
Numai că în cele 40 de minute petrecute pe teren, Ronaldo a atins mingea de numai 10 ori, ceea ce subliniază neputința colegilor săi de a se ridica la înălțimea partidei, ilustrată cel mai bine de modul în care Bruno Fernandes a pasat adversarilor în finalul jocului la o lovitură liberă care ar fi trebuit să producă pericol la poarta Marocului.
Iar lacrimile ce i-au inundat obrajii după terminarea meciului au venit ca o reacție imediată a campionului din el care știa că ar fi putut mult mai mult dacă ar fi fost ajutat de colegi și dacă ar fi fost lăsat să joace mai mult de selecționer. Pentru că dintre toți cei de pe teren, doar Ronaldo ar fi putut salva Portugalia ieri. Și de aceea, tristețea lui a fost atât de mare.
Singur în suferința lui, Ronaldo a plecat imediat spre vestiare simțind cum ceva în el moare poate pentru totdeauna. Pentru că, așa cum spunea legendarul cronicar francez Victor Sinet, a pleca înseamnă a muri puțin.
Cristiano Ronaldo a plecat de la Cupa Mondială din Qatar și, odată cu el, ceva s-a rupt și în sufletele tuturor celor care i-au admirat călătoria din Madeira spre cucerirea lumii. Pentru că după ce l-au putut admira atâția ani în plină glorie, ieri seară, fanii lui l-au văzut din nou pe puștiul timid copleșit de emoție atunci când intra pe poarta lui Sporting Lisabona.
La fel ca și atunci, și acum, Cristiano a fost singur. Pentru că toți suntem singuri atunci când murim…
written by You may also want to read
