Puțini fotbaliști se pot lăuda cu logevitatea de a-i fi înfruntat atât pe Maradona, cât și pe Cristiano Ronaldo de-a lungul unei cariere fabuloase de 25 de ani. Când a debutat în fotbal, i-a avut printre adversari pe Zico, Platini sau Maradona, apoi a fost coechipier cu Van Basten, Gullit, Ancelotti și Baresi și i-a înfruntat pe Matthaeus, Lineker sau Gascoigne, iar după ce a luptat pe toate fronturile, alături sau împotriva unor fotbaliști precum Baggio, Papin, Weah, Savicevic, Romario, Hagi, Henry, Beckham, Zidane, Rivaldo, Ronaldo, Ronaldinho, Seedorf, Șevcenko, Pirlo, Buffon sau Nedved, a arătat că a rămas la aceeași înălțime cu care își obișnuise fanii și atunci când a dat piept cu membrii noii generații de talente imense, precum Cristiano Ronaldo și Zlatan Ibrahimovic.
„Când îl întâlneai față în față, știai că nu vei putea trece. Era uriaș. Era puternic în aer, cu piciorul drept, cu stângul… Trebuia să pui la un loc 15 jucători pentru a face unul ca el”, a afirmat Roberto Baggio, iar brazilianul Ronaldo l-a descris drept „cel mai bun fundaș pe care l-am înfruntat în timpul carierei mele. Ar fi meritat să câștige Balonul de Aur de câteva ori.” În același timp, Ronaldinho a spus că „ceea ce impresiona atât de mult la el atunci când avea mingea era faptul că nu arăta ca un fundaș, ci precum un mijlocaș elegant”, iar Ibrahimovic l-a considerat, de asemenea, „cel mai bun și mai dur fundaș întâlnit vreodată. Avea totul: era un apărător complet, care era puternic, inteligent și făcea un marcaj la om excelent.”
Aceasta este povestea unuia dintre nemuritorii fotbalului, Paolo Maldini. Supranumit „Il Capitano”, el este omul cu cele mai multe meciuri disputate în tricoul legendar al lui AC Milan, 902, strânse pe durata unui sfert de secol, între 1984 și 2009. În tot acest timp, a cucerit șapte titluri, o Cupă a Italiei, trei Supercupe ale Italiei, cinci trofee Champions League, cinci Supercupe ale Europei și trei Cupe Intercontinentale.
„Se scrie Maldini, se citește Italia”, a fost titlul unui articol din cotidianul La Gazzetta dello Sport chiar în ziua în care Paolo Maldini egala recordul lui Dino Zoff de selecții în naționala Italiei, pe care avea, ulterior, să îl și depășească, oprindu-se la 126. Chiar dacă și performanța sa a fost doborâtă de Fabio Cannavaro și Gianluigi Buffon, totuși Maldini rămâne unul dintre cele mai sonore repere ale fotbalului italian. Și asta pentru că cifrele, la fel ca și victoriile și trofeele, înseamnă foarte mult, dar nu totul. Pentru că sunt campioni uriași care nu au câștigat Cupa Mondială, dar care au fost un model pe teren și un exemplu în afara acestuia pentru un număr infinit de jucători, anonimi sau faimoși, precum Carles Puyol, Rafael Marquez sau Rio Ferdinand.
Iar Maldini a fost, înainte de orice, un model de longevitate, loialitate, eleganță și performanță. Cu naționala Italiei, Maldini a participat la trei Campionate Europene şi la patru Cupe Mondiale, însă nu a reuşit niciodată să ridice deasupra capului cele două trofee, deşi a fost aproape în mai multe rânduri. A fost semifinalist la EURO 1988, în 1990, s-a oprit în semifinale la Coppa del Mondo, patru ani mai târziu, la World Cup, a pierdut finala la penalty-uri în faţa Braziliei, iar în 2000, a fost la doar câteva secunde de titlul continental, ratat în prelungiri în favoarea Franţei.
Unul dintre cei mai mari fundași din istorie, Paolo Maldini a fost considerat o figură iconică și un gentleman al fotbalului, renumit pentru calmul și manierele sale de pe gazon, care prefera să își folosească inteligența și tactul în locul agresivității și al durităților fizice. Spre deosebire de majoritatea apărătorilor emblematici din Serie A, care stăpâneau foarte bine și arta întunecată a fotbalului, el s-a distins prin corectitudinea, fair-play-ul și disciplina de pe teren. Datorită acestor calități, Maldini a primit doar trei cartonașe roșii de-a lungul unei cariere de peste 1000 de meciuri la nivel de echipe naționale și de cluburi, o cifră impresionantă, mai ales, pentru un fundaș.
Un jucător de picior drept, el a început să joace pe postul de apărător dreapta până când Arrigo Sacchi l-a mutat în flancul opus, iar Maldini avea să cunoască consacrarea în rolul de fundaș stânga. Apoi, spre apusul carierei, când viteza nu mai era aliatul său, el a fost mutat în centrul defensivei, unde a fost, de asemenea, la înălțime grație modului în care citea jocul și anticipa mișcările adversarilor.
„Dacă trebuie să fac un tackling, deja am făcut o greșeală” este fraza care descrie cel mai bine crezul fotbalistic al lui Paolo Maldini: deși era foarte eficient și precis în duelurile cu adversarii săi și avea o prezență impunătoare pe teren, la cei 1,86 metri ai lui, el căuta să evite contactul direct cu aceștia atunci când situația nu o impunea, preferând să le restrângă jocul ofensiv prin poziționare și marcaj. Avea o asemenea știință a jocului încât știa când să atace și când să păstreze mingea, motiv pentru o glumă care a circulat mult timp în rândul fanilor: „Dacă Maldini ar fi fost Ministrul Apărării, nicio țară nu ar fi dorit să atace Italia.”
Născut pe 26 iunie 1968 la Milano, Paolo Cesare Maldini a fost un veritabil one-club man, care şi-a petrecut toate cele 25 de sezoane ale carierei în tricoul lui AC Milan, înainte de retragerea din activitate, în 2009, la vârsta incredibilă de 41 de ani. Fiul unui alt fost fotbalist legendar al rossonerilor, Cesare Maldini, Paolo a debutat în tricoul Milanului la vârsta de 16 ani, pe 20 ianuarie 1985, când antrenorul suedez Nils Liedholm l-a introdus în locul lui Sergio Battistini, accidentat, într-un meci cu Udinese, încheiat la egalitate, 1-1. Aceea avea să fie singura lui apariție a sezonului, dar din ediția 1985-1986, la numai 17 ani, a devenit titularul postului de fundaș dreapta, îmbrăcând tricoul cu numărul 3, ce îi aparținuse tatălui său și pe care îl va păstra pentru totdeauna. Asta pentru că după ce și-a agățat ghetele în cui, AC Milan i-a retras legendarul tricou și doar unul dintre băieții lui, Christian şi Daniel, l-ar mai putea purta.
Repoziționat de Arrigo Sacchi pe postul de fundaș stânga în 1987, Paolo Maldini a debutat în naționala Italiei pe 31 martie 1988 în amicalul cu Iugoslavia de la Split, încheiat la eegalitate, scor 1-1, sub comanda lui Azeglio Vicini. Ulterior, acesta avea să declare: „Sincer, în acea zi, nu îmi imaginam că Paolo poate juca atâtea meciuri în națională și cu atât mai puțin că va egala recordul de prezențe al lui Zoff, care mi se părea de neatins. În rolul său, au jucat mari campioni precum Facchetti și Cabrini, dar el îi depășește pe toți pentru că este un fundaș cu continuitate în performanțe și, mai presus de orice, unul complet, puternic în faza de atac cât și în cea de apărare pentru că știe să anticipeze totul.”
Maldini a jucat în toate cele patru meciuri de la Campionatul European din 1988, unde Squadra Azzurra a ajuns în semifinale, apoi la Coppa del Mondo din 1990, a fost unul dintre membrii defensivei Italiei care au contribuit la stabilirea unui record absolut de cinci partide consecutive fără gol primit.
Nu a fost, însă, suficient pentru obținerea titlului suprem întrucât Italia a fost eliminată în semifinale de Argentina la lovituri de departajare și a trebuit să se mulțumească doar cu medaliile de bronz.
După retragerea lui Franco Baresi din națională după Mundialul din 1994, unde Squadra Azzurra a pierdut finala la penalty-uri în fața Braziliei, Maldini a preluat banderola de căpitan al Italiei pe care o va purta până în 2002. El a fost căpitanul azzurrilor de 74 de ori, un record ce va fi depășit ulterior de Fabio Cannavaro și Gigi Buffon, și se mândrește și cu alte două performanțe uluitoare la nivel internațional: este al doilea jucător ca număr de meciuri la Cupa Mondială, după Lothar Matthaus, cu 23 de apariții, dar este omul care a stat cel mai mult pe teren în întreaga istorie a Mundialelor, cu 2216 minute jucate la turneele finale.
Maldini s-a retras din naționala Italiei la 34 de ani, după eliminarea din optimile de finală de la Cupa Mondială din 2002 în fața Coreei de Sud, dar a mai avut de spus un cuvânt important în fotbalul european pentru câteva sezoane. Pe 28 mai 2003, la 14 ani distanță de la primul triumf în Cupa Campionilor, în fața Stelei București, Paolo a cucerit primul lui trofeu Champions League în calitate de căpitan al Milanului, la capătul finalei cu Juventus, decisă la lovituri de departajare. El a fost desemnat Omul Meciului, iar succesul a fost realizat la exact 40 de ani distanță de la momentul în care tatăl lui, Cesare, ridicase primul deasupra capului faimoasa Cupă cu Urechi Mari tot după o finală disputată în Anglia. De altfel, Paolo și Cesare Maldini reprezintă singura pereche tată-fiu din istoria fotbalului care a cucerit formatele Cupa Campionilor Europeni şi UEFA Champions League în calitate de căpitani de echipă.
Peste doi ani, Paolo Maldini a trăit cel mai urât moment al carierei, după cum el însuși a afirmat, și asta deși marcase cel mai rapid gol din istoria finalelor de Champions League, după numai 51 de secunde, și devenise, totodată, cel mai vârstnic marcator în ultimul act al celei mai importante competiții intercluburi. În finala de la Istanbul din 2005, Milan a condus cu 3-0 la pauză în fața lui Liverpool, dar a fost egalată în repriza secundă și a pierdut trofeul la loviturile de departajare. Gruparea italiană s-a revanșat în 2007 la Atena, unde Maldini a devenit, la 38 de ani, cel mai bătrân căpitan al unei echipe care se impune în Champions League. În total, el a disputat opt finale ale Cupei Campionilor Europeni, record pe care îl împarte cu Paco Gento, dintre care a câștigat cinci, iar două din postura de căpitan. Totodată, Paolo Maldini a deținut și recordul de meciuri în cupele europene, 174, până în 2017, când a fost devansat de Iker Casillas.
„Il Capitano” a mai jucat până la aproape 41 de ani, ultimul lui meci fiind cel câștigat cu 2-0 în fața Fiorentinei, pe 31 mai 2009. Astfel, după un sfert de secol încărcat de glorie, se încheia una dintre poveștile minunate ale sportului, începută de băiatul de 16 ani care făcea timid primii pași în fotbal și terminată când devenise deja o adevărată legendă.
Povestea lui Paolo Maldini este desprinsă din ediția a doua a cărții „100 de fotbaliști legendari”, care va apărea în acest an.
written by You may also want to read
