Se spune ca istoria ii retine doar pe invingatori, insa, in fotbal, victoria nu inseamna neaparat totul si valoarea unui jucator, a unui antrenor sau a unei echipe nu ar trebui judecata neaparat dupa numarul trofeelor castigate, ci, mai ales, dupa mostenirea lasata si felul in care a ramas in memoria colectiva a contemporanilor. Poate nu intamplator, cea mai frumoasa generatie din istoria Braziliei este considerata cea din 1982, in ciuda faptului ca nu a cucerit Cupa Mondiala. Nu trupa lui Pele, Garrincha sau Zizinho, nici cea a lui Romario si Bebeto sau cea cu Ronaldo, Rivaldo si Ronaldinho, ci nationala lui Zico, Socrates si Falcao. La fel ca Ungaria lui Puskas, in 1954, sau Olanda lui Cruyff, in 1974, acea Brazilie este vazuta drept cea mai buna echipa care nu a castigat titlul mondial. Si asta pentru ca, in calea sa, a aparut cinica Italie a lui Enzo Bearzot si Paolo Rossi in ceea ce va deveni pentru Selecao fatidica zi de 5 iulie 1982. „Ziua in care a murit fotbalul”, dupa cum avea sa declare, ulterior, Zico.
Brazilia spulberase totul in calea sa in prima faza a grupelor Mundialului din Spania, obtinand trei succese din trei posibile, cu URSS, Scotia si Noua Zeelanda, si un golaveraj excelent de 10-2. Jocul selectionatei auriverde fascina mintile si cucerise inimile tuturor fanilor neutri datorita unei linii de mijloc fabuloase, formata din Zico, Socrates, Toninho Cerezo si Falcao.
In cantonamentul dinaintea turneului final, antrenorul Tele Santana le-a spus doar atat: „Nu am doar cei mai buni jucatori din Brazilia, ci cei mai buni din lume. Acum, mergeti si jucati!”
Exista atata bucurie si frenezie in jocul Braziliei incat nu aveai cum sa nu te indragostesti de acea echipa cu adevarat magica. Iar capitanul Socrates a explicat cel mai bine impactul Selecao asupra intregii lumi: „In Europa, Asia, Africa sau Orientul Mijlociu, daca porti un tricou al Braziliei nu inseamna neaparat ca esti brazilian, ci ca iubesti fotbalul.”
De partea cealalta, Italia se tarase cu greu in faza incipienta a Cupei Mondiale, unde a scos trei remize cu Polonia, Peru si Camerun si doar numarul superior de goluri inscrise i-a permis calificarea in dauna „leilor neimblanziti”. Squadra azzurra era in plin cutremur, in urma scandalului Totonero, caruia ii cazuse victima si Paolo Rossi. Atacantul Italiei fusese suspendat trei ani din fotbal pentru implicarea in aranjarea unor meciuri, in 1980, dar pedeapsa i-a fost stearsa cu doar cateva saptamani inaintea turneului final.
Rossi dezamagise in primele patru partide, in care nu marcase deloc, iar presiunea asupra selectionerului Enzo Bearzot era imensa. Chiar si brazilienii isi doreau ca Italia sa le fie adversara in a doua faza a grupelor, dupa cum declara Luizinho, unul dintre titularii meciului de pe Sarria, fosta arena a lui Espanyol: „Inaintea stabilirii grupelor din turul secund, ne rugam ca Italia sa pice cu noi.”
Totusi, squadra azzurra a castigat primul joc, 2-1 cu Argentina lui Diego Maradona, in timp ce Brazilia a triumfat cu 3-1, trei zile mai tarziu, in fata „pumelor”, astfel ca partida de la Barcelona urma sa decida una dintre semifinaliste. Sud-americanilor le era suficienta si o remiza, dar Tele Santana era ultimul romantic din fotbal si nu si-ar fi sacrificat principiile pentru nimeni si nimic, dupa cum a spus Luizinho: „Si ce daca adversarul inscria trei goluri? Noi vom marca patru!”
In acelasi timp, Oscar, un alt component al Selecao, a marturisit ca brazilienii nu s-au gandit sa-i acorde o atentie deosebita lui Paolo Rossi: „Nu avea nimic special. Nu era un bun dribleur, nu avea un sut puternic. Nu ne ingrijora.”
Tot Oscar isi aminteste cum toti membrii nationalei Braziliei mai glumeau pe seama lui Falcao, care era singurul stranier din lot si, totodata, cel mai bine platit jucator din lume. Cunoscut si drept „Regele Romei” pentru ca el urma sa-i conduca pe giallorossii spre al doilea lor scudetto, in 1983, Paulo Roberto Falcao si-a avertizat coechipierii asupra faptului ca italienii sunt mult mai buni decat o aratasera pana atunci la Mundial, dar nimeni nu l-a luat in serios.
Brazilia, inaintea meciului cu Italia, din 5 iulie 1982: randul de sus, de la stanga la dreapta: Waldir Peres, Leandro, Oscar, Falcao, Luizinho, Júnior. Randul de jos: antrenorul secund Gilberto Tim, Sócrates, Cerezo, Serginho, Zico, Éder
Italia, inaintea partidei cu Brazilia din 1982: randul de sus, de la stanga la dreapta: Dino Zoff, Giancarlo Antognoni, Gaetano Scirea, Claudio Gentile, Fulvio Collovati, Francesco Graziani. Randul de jos: Paolo Rossi, Bruno Conti, Gabriele Oriali, Antonio Cabrini, Marco Tardelli.
In fata a 43 de mii de spectatori, pe Sarria, Italia a deschis scorul prin Paolo Rossi dupa numai cinci minute de la startul jocului, dar nici atunci, brazilienii nu au intrat in panica, mai ales ca mai fusesera condusi in doua randuri in Spania si castigasera de fiecare data. „Nu ne asteptam sa joace atat de ofensiv, dar am simtit ca un joc deschis ar fi in avantajul nostru. Aveam atatia jucatori ofensivi valorosi, astfel ca era doar o chestiune de timp pana cand unul ar fi inscris”, si-a reamintit fundasul Oscar.
Si chiar asa s-a intamplat pentru ca, in minutul 12, Socrates a restabilit egalitatea. Dar peste alte 13 minute, acelasi Rossi a realizat doppietta prin care a readus squadra lui Bearzot in avantaj, 2-1, rezultat ce va rezista pana la pauza. In vestiarul Braziliei, atmosfera era la fel ca si in precedentele meciuri: „Nu a existat vreo critica asupra jocului nostru. Cerezo era suparat pentru pasa gresita, dar Socrates i-a pus o mana pe umar si i-a spus sa uite deja. Tele era foarte calm. S-a gandit ca Rossi a inscris usor doua goluri si ca Italia este norocoasa ca se afla la conducere. Ne-a spus sa continuam ceea ce am facut pana acum si vom inscrie mai mult”, a povestit acelasi Oscar.
Iar Selecao a restabilit egalitatea in minutul 68 gratie lui Falcao: 2-2. Mai erau 22 de minute de jucat si Brazilia era din nou in semifinale. „Dar nu ni se potrivea sa jucam la egal. Nu face parte din mentalitatea braziliana. Cand Falcao a inscris, am spus: sa mergem sa castigam”, isi aminteste celalalt fundas al sud-americanilor, Luizinho. Astfel ca, in multe momente, Brazilia a parut ca joaca intr-un modul 2-0-8, in care doar el si Oscar ramasesera sa apere poarta lui Waldir Peres.
CITESTE SI | BRAZILIA, POEZIA FOTBALULUI
Iar in minutul 74, Italia a scapat pe contraatac si a obtinut primul sau corner al partidei. Toti cei 10 jucatori de camp ai Braziliei au aglomerat propriul careu, dar chiar si asa, mingea a ajuns la Marco Tardelli, al carui sut deviat a adus mingea la nimeni altul decat Paolo Rossi, iar Bestia nera a sud-americanilor a facut tripla, ducand scorul la 3-2.
Echipa lui Tele Santana a cautat cu disperare golul egalizator fara a mai putea, insa, sa-l invinga pe Dino Zoff, astfel ca Brazilia a parasit competitia, iar Italia facea pasul decisiv spre castigarea celui de-al treilea sau titlu mondial.
Que pena, Brasil!, a fost titlul aparut in revista Placar dupa acest meci incredibil, la finalul caruia aproape nimeni nu mai putea spune ceva in vestiarul Braziliei, care arata precum o morga. Capitanul Socrates s-a ridicat, insa, in picioare si a tinut un discurs cu adevarat memorabil: „Poate ca am pierdut meciul, dar sa nu pierdem ce avem aici. Aceasta unitate incredibila pe care am creat-o va ramane cu noi pentru tot restul vietii noastre. Asta este ceea ce conteaza.”
A doua zi, in cea mai fierbinte zi a anului in Spania, el inca nu isi putea explica infrangerea din cel mai incredibil meci in care a jucat vreodata. „Este greu pentru mine sa inteleg aceasta infrangere. Daca am fi facut greseli, as fi inteles. Ar fi fost mai usor de explicat. Dar nu vad nicio eroare, pur si simplu, nu le vad. Nu am mai fost niciodata atat de zdruncinat ca acum de cand joc fotbal. Chiar si in timpul jocului, ritmul a fost incredibil. Stim ca nu am jucat prost. Repet, daca am fi facut-o, as fi acceptat. Nu cred ca este cineva care sa fie criticat. Nu au fost greseli prostesti. Intotdeauna, lupti sa nu faci o greseala. Si nu este niciun motiv care sa explice acest esec. Asta face eliminarea si mai socanta. Suntem intotdeauna pregatiti sa pierdem, mai ales intr-un sport precum fotbalul. Dar acum, este ca moartea cuiva drag”, a declarat Socrates la rece si la propriu si la figurat, dupa ce se racorise cu cateva sticle de bere, tinute la gheata.
Johan Cruyff a numit Brazilia „campioana morala”, in timp ce Pep Guardiola, care avea doar 11 ani cand a urmarit la televizor meciul de pe Sarria, a rezumat cel mai bine mostenirea lasata de acea echipa magica: „Oamenii incearca sa judece succesul prin numarul de titluri si al recordurilor de victorii, dar, la fel ca o carte buna sau un film bun, si o echipa poate avea un impact asupra oamenilor pentru totdeauna. Asa a fost Brazilia ’82 pentru mine.”
surse: 8by8mag.com, Andrew Downie – Doctor Socrates: Footballer, Philosopher, Legend
written by You may also want to read
