În urmă cu mai mult de o săptămână, am participat la prima mea Cupă a Presei la Pescuit, onorând invitația fostului meu șef de la Realitatea TV din urmă cu 20 de ani, Ionuț Zărescu. Practic, era pentru prima oară când ieșeam în afara „apelor mele teritoriale” din Țara Făgărașului, singura zonă unde mi-am aruncat undița de când mă știu eu. Așa cum i-a rămas porecla, „Boss” a fost Boss și la pescuit întrucât el a și câștigat competiția desfășurată pe Balta La Marcellino din Gurbănești, județul Călărași, cu capturi ce au depășit 40 de kilograme.
Eu am participat ca un amator al amatorilor, plecând „la vânătoare fără pușcă”! Asta pentru că undița mea, pe care o am de mai bine de 30 de ani a rămas la Ohaba, în satul copilăriei mele, unde mi-am desfășurat aproape întreaga „carieră” de pescar. Așa că am fost echipat de Ionuț cu o undiță și powered by Carp Bait cu Nada Campionilor, datorită fostului meu coleg din liceu, Răzvan Gheorghe, devenit între timp un element de referință în lumea pescarilor.
Abia când am intrat în atelierul lui Răzvan, unde prepară toată momeala și unde are expuse zecile de trofee cucerite la diferite competiții, am realizat cu adevărat ce industrie reprezintă pescuitul astăzi. Eu rămăsesem la perioada aceea cu totul romantică în care, pentru a prinde un pește, îți era suficient un băț mai zdravăn dintr-un alun, un fir de nailon, un dop de plută, un cârlig, o bucată de plumb și câteva râme scoase din ograda proprie sau câțiva cosași capturați din iarba de pe malul gârlei.
Apoi, ajuns la Balta lui Marcellino, după un drum cu ceva peripeții în care m-am rătăcit pe un câmp de rapiță și care m-a făcut să întârzii și la startul concursului, m-am simțit precum un șofer amator cu o mașină de epocă pe lângă niște piloți de curse instalați în cei mai performanți bolizi. Ce-i drept, am refuzat din start propunerea lui Ionuț de a-mi oferi o lansetă, rămânând fidel undiței clasice, în comparație cu ceilalți care aproape că aveau și sonare pentru a detecta unde se ascunde peștele cel mare.
Dar mi-am zis că pescuitul nu trebuie să țină cont de scule super-performante, ci de dorința de a sta cu bățul în baltă aproape cât e ziulica de lungă. Cel puțin pentru mine, emoția aceea când vezi că pluta ți se mișcă, apoi se duce la fundul apei, nu poate fi comparată cu nimic la pescuit, dar la Cupa Presei, aproape toți participanții au venit dotați cu tot arsenalul unui pescar profesionist, în timp ce eu nici amator nu mă puteam numi.
Cu toate acestea, instinctul de pescar tot iese la iveală în orice situație. Și deși de multe ori nu m-am numărat printre fruntași nici când mergeam la pescuit cu prietenii mei din copilărie, pe Balta lui Marcellino am reușit să prind trei somni pitici până la orele prânzului, când am plecat spre casă. Această „performanță” m-a ajutat să termin competiția onorabil, la egalitate sau chiar deasupra unor colegi de breaslă mult mai „dotați” și care au rămas până la finalul întrecerii.
written by You may also want to read
