Pele l-a numit cel mai mare apărător pe care l-a înfruntat vreodată pe un teren de fotbal, lucru afirmat și de alte două nume uriașe ale sportului-rege, Franz Beckenbauer și Sir Alex Ferguson, dar nu este suficient pentru a cuprinde tot ceea ce a însemnat cu adevărat Bobby Moore, atât ca jucător, cât și ca om. Poate cel mai complet rezumat al vieții și carierei nepereche a legendarului fotbalist englez se găsește pe inscripția de pe piedestalul statuii ce îl reprezintă din fața miticului stadion Wembley: „Fotbalist imaculat. Fundaș imperial. Erou nemuritor din 1966. Primul englez care a ridicat Cupa Mondială în aer. Fiul preferat al tribunei East End din Londra. Cea mai rafinată legendă a lui West Ham United. Comoară Națională. Stăpânul Wembley-ului. Lord al fotbalului. Căpitan extraordinar. Gentleman de-a pururi.”
Iar fosta lui soție, Tina Moore, a completat portretul idolului unei națiuni în cartea sa autobiografică: „Nu se întâmplă adesea să auzi de un bărbat descris drept frumos. Dar chiar așa era Bobby: arăta precum un zeu tânăr care s-a întâmplat să joace fotbal. Ce bărbat!”
Moore a fost invidiat, dar și iubit, totodată, de toată lumea, inclusiv de băieții răi, George Best spunând că, dacă ar fi putut alege, ar fi vrut ca fiul lui să semene cu Bobby: „Pe teren, era imaculat. Era fantastic cu copiii. Este o calitate specială să știi că ești special și, totuși, să nu te porți de parcă ai fi special”.
Bobby Moore a fost căpitanul perfect al Angliei pentru că întruchipa toate calitățile unui erou: demnitate, loialitate, timiditate și un tip de curaj oarecum reținut. Avea o forță imensă încât nu trebuia niciodată să ridice vocea pentru a se face auzit, era tare ca piatra și avea o blândețe autentică. „Era unul dintre noi, dar el nu era ca noi”, l-a descris fostul său coleg din națională, Jackie Charlton. Era un tip mereu cu picioarele pe pământ, deși era un erou național, fiind iubit de milioane și milioane de oameni.
Și asta pentru că fotbalul englez a rămas capturat, cumva, într-un singur moment de glorie. Un moment la care revine la nesfârșit, fără a se mai sătura vreodată de el, ca și cum ar fi o dragoste pierdută, pe care o caută cu nostalgie și regret, dar și cu speranța că s-ar mai putea repeta cândva.
Momentul după care toți supușii Reginei tânjesc să revină este cel din după-amiaza zilei de 30 iulie 1966, când Bobby Moore a ridicat deasupra capului trofeul Jules Rimet, îndreptându-l spre cerul senin de peste un Wembley cum nu a mai fost nici înainte și nici după. Singura clipă în care Anglia a cucerit lumea. Iar Moore era căpitanul neînfricat al acelei oștiri legendare a Imperiului Britanic.
Povestea lui Robert Frederick Chelsea Moore a început pe 12 aprilie 1941, când s-a născut la Barking, Essex. 15 ani mai târziu, ajungea la West Ham United, pentru care a debutat în echipa de seniori pe 8 septembrie 1958, într-un meci cu Manchester United. Tricoul cu numărul 6, preluat de Moore de la Malcolm Allison, avea să devină un adevărat obiect-cult pentru fanii „ciocănarilor”, care au apreciat calitatea extraordinară a lui Bobby de a citi jocul și abilitatea de a anticipa mișcările adversarilor. Timp de 16 ani, până în 1974, Bobby Moore a apărut în 624 de partide în tricoul lui West Ham, pe care a condus-o în calitate de căpitan spre câștigarea Cupei și a Supercupei Angliei, în 1964, și a Cupei Cupelor, în 1965. Practic, între 1964 și 1966, el a fost stăpânul absolut al miticului Wembley, devenit propriul lui templu după ce a triumfat în toate finalele jucate acolo.
Moore s-a deosebit în mod clar de imaginea tradițională a fundașilor englezi, recunoscuți pentru tackling-urile dure, el fiind eliminat o singură dată în întreaga carieră în finalul unei partide cu Manchester City, din noiembrie 1961. Cum la acea dată nu apăruseră cartonașele, iar arbitrul a fluierat simultan și sfârșitul jocului și infracțiunea comisă de Moore, eliminarea nu a fost remarcată decât mult mai târziu.
Pe 20 mai 1962, Bobby Moore a debutat în naționala Angliei într-un meci amical cu Peru, câștigat cu 4-0 la Lima, înaintea Cupei Mondiale din Chile, unde nu a fost, însă, utilizat de selecționerul Walter Winterbottom. Doar 11 partide i-au fost suficiente ulterior pentru a deveni cel mai tânăr căpitan din istoria selecționatei Three Lions, la doar 22 de ani, pe 29 mai 1963 într-un duel cu Cehoslovacia, câștigat cu 4-2. Bobby Moore avea să îmbrace de 108 ori tricoul naționalei Angliei, pentru care a marcat două goluri în meciurile amicale cu Polonia și Norvegia, ambele jucate în 1966 înaintea Cupei Mondiale. În momentul retragerii sale din reprezentativa Albionului, în 1973, deținea recordul de selecții, care a fost depășit în 1989 de Peter Shilton. Totuși, abia în 2009, un alt jucător de câmp l-a devansat pe Moore la capitolul prezențe în națională: David Beckham, dar Bobby a rămas până astăzi deținătorul recordului de banderole, alături de Billy Wright, cu 90 de partide în calitate de căpitan de echipă.
1964 a fost un an al contrastelor, în care Bobby Moore a trecut de la extaz la agonie în decurs de doar câteva luni. În mai, în poate cea frumoasă și mai spectaculoasă finală a Cupei Angliei din istorie, condus-o pe West Ham spre câștigarea trofeului în fața lui Preston North End, după ce a fost condusă de două ori înainte de a marca golul victoriei cu 3-2 în ultimele secunde. La capătul unui sezon remarcabil, Moore a devenit cel mai tânăr câștigător al trofeului Fotbalistul Anului în Anglia, acordat pe baza voturilor jurnaliștilor sportivi. Dar în luna noiembrie, totul avea să se schimbe radical pentru Bobby, căpătând nuanțe sumbre. Visul se transformase în coșmar, după ce Moore a fost diagnosticat cu cancer testicular, la numai 23 de ani. Soția lui era însărcinată, iar el era pe cale să piardă tot: carieră, sănătate, chiar propria viață.
Medicul clubului i-a spus că este doar o accidentare suferită la antrenamente și că va trece, dar durerile resimțite de Bobby l-au adus, după 24 de ore de agonie, pe masa de operație, unde i-a fost extirpat un testicul. În acele vremuri, cancerul era un cuvânt tabu în întreaga societate și Moore a ținut totul în secret, astfel că publicul a aflat această poveste incredibilă abia după moartea sa, în 1993!
La trei luni după complicata intervenție chirurgicală, Bobby Moore a revenit pe teren! Iar la finalul sezonului, a condus-o pe West Ham spre câștigarea Cupei Cupelor după succesul cu 2-0 din finala de pe Wembley obținut în fața lui TSV 1860 Munchen. Moore a atins gloria eternă, apoi, în 1966, când a fost liderul Angliei în drumul spre vârful absolut al fotbalului pe care nu l-a mai atins niciodată: cucerirea Cupei Mondiale. Dar totul putea avea un cu totul alt deznodământ întrucât Bobby Moore a fost pe punctul de a pleca de la West Ham.
Cum contractul i se termina la finalul sezonului și nu dorea să și-l prelungească, selecționerul Alf Ramsey a intervenit și i-a convocat pe Moore și pe managerul „ciocănarilor”, Ron Greenwood, la hotelul naționalei Angliei pentru a-și rezolva problemele. Bobby a realizat că, din punct de vedere tehnic, nu ar mai fi fost eligibil să joace la Cupa Mondială, așa că a semnat o nouă înțelegere cu West Ham, iar restul este deja istorie. Moore a devenit eroul-cult al unei națiuni, iar imaginea cu el ridicând trofeul Jules Rimet deasupra capului este și în prezent icoana cea mai de preț la care se închină iubitorii fotbalului din Insulă. Ca o dovadă a importanței covârșitoare pe care a avut-o în cucerirea titlului mondial, Moore a fost desemnat Personalitatea Sportivă a Anului 1966 de către BBC, fiind primul fotbalist recompensat cu această distincție.
„Căpitanul meu, liderul meu, mâna mea dreaptă. A fost spiritul și sufletul echipei. Un fotbalist calculat, în mâinile căruia îmi puteam încredința viața. A fost un profesionist desăvârșit, cel mai bun cu care am lucrat. Fără el, Anglia nu ar fi câștigat niciodată Cupa Mondială”, au fost cuvintele lui Sir Alf Ramsey, selecționerul Angliei din perioada 1963-1974 și care i-a oferit banderola lui Bobby.
Totuși, cel mai bun meci din cariera lui, primul care vine în mintea oricărui microbist, a avut loc patru ani mai târziu la Mundialul din Mexic. În partida din faza grupelor, pierdută în fața Braziliei cu 1-0, el a reușit ceea ce specialiștii au descris a fi tackling-ul perfect, după ce l-a deposedat pe Jairzinho cu o precizie și acuratețe impecabilă. Cotidianul The Times a scris chiar în cronica meciului că „cel mai faimos tackling a arătat ca atunci când Superman oprește un tren”.
În ciuda acestui moment de referință, Moore nu a mai putut să își ducă echipa spre trofeu, Anglia fiind eliminată în sferturile de finală de Germania de Vest. Dar prestația sa a fost cu atât mai lăudabilă întrucât Moore a fost arestat în timpul unui turneu de pregătire dinaintea Cupei Mondiale, defășurat în Columbia, la Bogota, pentru că ar fi furat o brățară din magazinul de bijuterii al hotelului unde erau cazați englezii. Cum nu a putut fi adusă nicio probă care să îl incrimineze, el a fost eliberat, dar peripețiile sale erau departe de a se fi încheiat.
După amicalul disputat de Anglia la Quito, împotriva Ecuadorului, echipa națională a revenit în Columbia, de unde urma să decoleze spre turneul final. Însă, Moore a fost din nou reținut și plasat în arest la domiciliu pentru patru zile, timp în care coechipierii săi au plecat în Mexic! În lipsa probelor și după puternice presiuni diplomatice, căpitanul Angliei a fost exonerat de orice vină și lăsat să își continue pregătirea pentru Mundial. Când a ajuns la hotelul din Mexic unde era cazată reprezentativa Angliei, colegii săi au făcut o gardă de onoare pentru a saluta întoarcerea căpitanului lor.
Un profesionist desăvârșit, Bobby Moore era un tip aproape obsedat să aibă o condiție fizică ireproșabilă. Și deși consuma alcool în cantități uriașe, la nivelul lui George Best sau Jimmy Greaves, disciplina lui sportivă l-a ajutat să aibă o carieră îndelungată la cel mai înalt nivel. Astfel, după o noapte pierdută prin baruri, Moore alerga precum un fanatic în ziua următoare pentru a arde surplusul de calorii.
Pe 14 noiembrie 1973, Bobby Moore a jucat ultimul său meci, cel cu numărul 108, pentru naționala Angliei în amicalul cu Italia, pierdut cu scorul de 1-0. Anul următor, după aproape două decenii și 624 de bătălii în tricoul lui West Ham United, Moore a plecat la Fulham, aflată în liga secundă, care l-a cumpărat cu 25 de mii de lire sterline. Deși la 33 de ani, se apropia de zenitul carierei de fotbalist, el a continuat să își impresioneze coechipierii și adversarii cu clasa lui de talie mondială, după cum a declarat colegul lui, John Mitchell: „Abia putea să mai alerge, de-abia se putea întoarce, nu putea lovi mingea cu capul și nu avea piciorul stâng. Dar era cel mai bun fundaș din lume. Avea capul pe umeri mai bine decât noi toți laolaltă. Îmi amintesc prima pasă pe care mi-a dat-o. A fost foarte incomodă și în dreapta mea, așa că a trebuit să mă întorc brusc ca să ajung la minge. M-am gândit imediat: Mi-a dat o pasă de 20 de metri. De ce nu mi-a dat-o pe piciorul meu bun? Dar când m-am întors, jucătorul care mă marca era pe partea stângă, așa că, de fapt, Bobby l-a depășit pentru mine. Asta era diferența.”
Bobby Moore a disputat ultima sa partidă în fotbalul englez pe 14 mai 1977 împotriva lui Blackburn Rovers, iar spre finalul activității sale de jucător, a mai evoluat la două cluburi din Statele Unite, San Antonio Thunder și Seattle Sounders, precum și la gruparea daneză Herning Fremad, unde a promovat tranziția spre jocul profesionist.
El a mai câștigat o bătălie cu boala în aprilie 1991, după o intervenție reușită pentru un cancer suspect de colon, dar peste nici doi ani, a fost învins de ciroză și pe 24 februarie 1993, s-a stins din viață la numai 51 de ani. La primul meci jucat de West Ham pe teren propriu după dispariția lui Bobby Moore, tricoul cu numărul 6 a fost pus deoparte, iar purtătorul obișnuit în acea vreme, Ian Bishop, a luat numărul 12, în condițiile în care atunci se juca doar cu numere de la 1 la 11. 15 ani mai târziu, în august 2008, West Ham a retras definitiv tricoul cu numărul 6, purtat timp de 16 ani de Bobby.
„Moartea lui Bobby Moore te-a făcut să simți că ai pierdut contactul cu niște vremuri mai bune. Un timp în care binele învingea răul. O vreme în care valorile mai bune predominau. Un timp care era mai direct. O perioadă care era mai curată. Pentru că el poseda toate aceste calități. Și le personifica întru totul. Și-a arătat clasa într-un mod în care nu mulți oameni o fac în această țară”, a scris jurnalistul sportiv Chris Lightbown despre tot ceea ce a însemnat cel mai iubit căpitan din istoria Angliei.
P.S. Povestea lui Bobby Moore este desprinsa din editia a doua a cartii „100 de fotbalisti legendari”, care va aparea in acest an.
written by You may also want to read
