In 2014, am fost la Kiev la câteva luni dupa evenimentele sangeroase de la Euro Maidan. Acum, cand Ucraina este intr-o situatie si mai dureroasa, va invit să descoperim Kiev-ul, asa cum l-am văzut eu, prin intermediul acestui capitol din cartea „Jurnalul unui iubitor de fotbal”, surprins în 2015, odată cu meciul Stelei din Europa League împotriva lui Dinamo Kiev.
O dată cu retrogradarea Stelei în Europa League, am avut parte de unele deplasări mai inedite decât dacă echipa lui Costel Gâlcă s-ar fi calificat în Champions League. În timp ce Ludogoreţ a picat în grupă cu Liverpool, Real Madrid şi FC Basel, steliştii au jucat la Kiev, la Vila do Conde, lângă Porto, cu Rio Ave, şi în Danemarca, la Aalborg. Dintre toate aceste destinaţii, cea mai interesantă a fost cea din capitala Ucrainei. Ca şi în urmă cu un an, întregul sezon european al Stelei l-am comentat alături de George Dobre. Din momentul în care am aflat că urmează să mergem la Kiev, am primit vestea cu destulă reţinere din cauza evenimentelor politice din Ucraina. Recunosc că m-am temut puţin şi pentru ceea ce se întâmplase în urmă cu doar şase luni la Kiev, cu toate acele manifestări sângeroase, care ne reamintiseră de revoluţia noastră din 1989.
Primul contact cu capitala Ucrainei ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva ne-am întors în timp cu vreo 20 de ani într-o Românie în continuă tranziție. Încă de la aeroport, ne-am trezit cu o duzină de taximetriști care se năpustiseră asupra noastră întrebându-ne într-o engleză aproximativă dacă nu vrem o mașină, la fel de insistent precum o făceau șoferii de la noi la Otopeni sau în Gara de Nord! Eu am fost foarte reticent vizavi de aceste practici, de teama ca nu cumva să ajungem să ne dăm hainele de pe noi pentru un drum de la aeroport până la hotel.
Fusesem avertizați de colegii noștri, ajunși cu două zile mai devreme cu mașina din țară pentru a realiza câteva reportaje, să nu schimbăm banii în grivna locală la aeroport pentru că nu ne avantajează deloc cursul valutar practicat acolo. Astfel că trebuia să negociem cu taximetriștii în euro! George a fost ceva mai curajos și l-a întrebat pe unul dintre acei indivizi cât ne-ar costa să ne ducă până la hotelul nostru, la care tipul i-a răspuns că 35 de euro. Am zis că e ok, deși eu aveam încă o strângere de inimă și i-am și spus lui George să nu cumva să ajungem împachetați printr-o pădure ucraineană fără să mai știe nimeni nimic despre noi. Când am ieșit cu toții spre parcarea aeroportului, am simțit cum un damf puternic de vodcă venit dinspre taximetristul ad-hoc îmi cotropește nările și doar m-am rugat la Dumnezeu să ajungem întregi la hotel.
Mașina omului nostru era una rusească, fără vreo inscripție care să lase de înțeles că ar fi vorba de un taxi, însă m-am liniștit complet pe drumul care a durat mai bine de jumătate de oră până la destinația noastră. Am intrat în vorbă cu șoferul și la finalul călătoriei mi se părea chiar un tip simpatic! Ne-a lăsat și o carte de vizită pentru a-l contacta și la plecarea noastră, dar nu a mai fost cazul atunci.
În prima zi la Kiev, nu ne-am deplasat prea departe de hotel pentru că eram și obosiți din cauza drumului extenuant. Am plecat la 6 dimineața din București spre Munchen, unde am făcut o escală de patru ore, iar în Ucraina am ajuns abia după prânz. În aceste condiții, ne-am odihnit până spre seară când am mers la antrenamentul oficial al Stelei de pe stadionul Olimpiyskiy, situat chiar în apropierea hotelului nostru. Am fost de-a dreptul impresionat de uriașa arenă kieveană, un veritabil colos de 70 de mii de locuri modernizat pentru EURO 2012, turneu la care a găzduit și finala Spania – Italia 4-0. Stadionul reflectă, aveam să descopăr mai ales în ziua următoare, întreaga arhitectură a Kievului: modernul acoperă perfect trecutul comunist. Aproape că m-am rătăcit pe holurile imense ale arenei, în timp ce căutam sala de conferințe de presă!
A doua zi, am vrut neapărat să văd cu ochii mei Euro Maidanul, piața unde în februarie 2014 muriseră peste 100 de oameni în demonstrațiile împotriva regimului Yanukovici. Practic, Euromaidan este un termen lansat pe twitter în prima zi a protestelor și provine chiar de la locul evenimentelor sângeroase, Piața Independenței din Kiev (Maidan Nezalejnosti, în ucraineană) și Europa, la care visează să adere ucrainenii, sau cel puțin o parte a lor, pentru că mulți sunt rusofili.
Pe măsură ce mă apropiam de Euro Maidan, remarcam cât de diferit este Kievul în comparație cu ceea ce auzisem și citisem despre el. Descopeream un oraș frumos, curat cu construcții moderne și cu un aer proaspăt, nu unul tipic sovietic, așa cum mă așteptam. Tot o imagine deformată aveam și despre Beijing până să ajung să văd cu ochii mei capitala Chinei cu ocazia Jocurilor Olimpice din 2008. La fel realizam că mi se întâmplase și cu Kievul. Capitala Ucrainei este impresionantă tocmai prin diferența uriașă dintre imaginea pe care mi-o creionasem în minte doar din cele auzite și realitatea evidentă!
În schimb, când am ajuns la Euro Maidan, totul s-a transformat brusc! Nimic din ce remarcasem înainte nu a mai contat! Mi s-a pus instantaneu un nod în gât când am văzut acele ziduri ale plângerii pe care se aflau portretele celor uciși în urmă cu câteva luni. Mii de lumânări și buchete de flori se aliniau de o parte și de alta a pieții pentru a cinsti cumva memoria celor dispăruți. Mi-au dat lacrimile involuntar si mi s-au taiat genunchii doar gândindu-mă că oamenii aceia au murit pentru cel mai de preț bun al omenirii, libertatea, și cât de norocoși suntem că acum trăim într-un mediu la ani-lumină distanță de toate aceste nenorociri.
Este incredibil cum cel mai frumos loc din Kiev poate emana atâta tristețe și durere! Un cer senin de toamnă lăsa de înțeles că după nori grei iese și soarele, însă aveam impresia că totul se petrecuse ieri. O clădire de dimensiunile magazinului Unirea din București fusese ciuruită de gloanțe, iar acum era acoperită de o pânză uriașă ce înfățișa niște păsări în zbor sub un cer albastru și liber.
Euro Maidanul în 2015
Libertatea! Un cuvânt ce ni se pare atât de firesc acum, dar pentru care și-au dat viața atâția oameni și la noi în 1989. Acum, la Kiev, revedeam și imaginile revoluției din decembrie și nu îmi puteam stăpâni lacrimile. De ce? De ce trebuie să moară oameni pentru un ideal și pentru ceva ce nu ar trebui interzis nimănui pe pământul ăsta?, mă întrebam retoric.
Se spune că moartea nu este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om și că toți suntem datori cu o moarte pe pământul acesta, dar, cu siguranță, moartea este cel mai greu de suportat pentru cei rămași să-i deplângă pe cei dispăruți. Am realizat asta când i-am văzut pe oamenii de lângă portretele expuse în piață. Erau rude apropiate ale celor omorâți cu atâta cruzime, probabil soții sau copii, care căutau o alinare din partea sufletelor celor dragi ce încă mai pluteau deasupra Euro Maidanului. Prezența lor aproape că o simțeam și eu, atât de încărcat de emoție este acest loc.
Am luat o bucată de piatră sfărâmată de gloanțe, probabil, în timpul măcelului din februarie 2014 și am luat-o cu mine să o port pretutindeni pentru a-mi aminti că libertatea, demnitatea și onoarea sunt lucruri care nu se negociază și pentru a prețui la adevărata valoare ceea ce avem. O port zilnic în rucsac și mă gândesc că poate fi cea mai emoționantă moștenire pentru copiii mei: să ştie că sunt privilegiaţi să se nască și să crească într-o Românie liberă şi fără griji. Câteva luni mai târziu, când am fost la un concert al lui Jose Feliciano, am recepţionat un mesaj asemănător din partea celebrului cântăreţ latino-american. Jose spunea că a întâlnit acum oameni mult mai fericiţi decât la precedenta sa vizită în România, în perioada comunistă, dintr-un motiv foarte simplu: suntem liberi! Tot el ne-a mai zis că trebuie să avem grijă să ne apărăm libertatea şi să nu o mai pierdem vreodată pentru că este atât de preţioasă!
Steaua a avut parte de un sezon european în care a traversat meridianele și paralelele Emisferei Nordice mai mult și decât niște exploratori versați. Odiseea continentală a început în Norvegia, cu partida împotriva lui Stromsgodset din preliminariile Champions League, apoi Steaua a pâlpâit în Răsărit, la Aktobe, în Kazahstan, la granița cu China, în extremitatea estică a Europei imaginate de cei de la UEFA. Trupa lui Costel Gâlcă s-a mutat ulterior lângă casă pentru meciul de la Sofia cu Ludogoreț, după care a evoluat la Kiev și ulterior a ajuns la malul Atlanticului, în Occident, la Vila do Conde, lângă Porto pentru duelul cu Rio Ave. În acel moment, Steaua devenea primul club care evoluează în aceeaşi stagiune la ambele capete ale Bătrânului Continent în versiunea forului european de specialitate. Roş-albaştrii au revenit apoi în Scandinavia, unde se și lansaseră în aventura continentală a sezonului pentru duelul din Danemarca, cu Aalborg. Steaua căuta luminile Nordului care să o călăuzească spre primăvara europeană tocmai în ţara lui Hamlet, unde nu câştigase niciodată, dar de unde obţinuse biletele de acces spre ultima sa performanţă majoră în Europa League. Numai că gruparea din Ghencea a fost părăsită complet de şansă şi de inspiraţie şi avea să fie eliminată din cupele continentale încă din luna decembrie.
Meciul de la Kiev a fost dominat în mare parte de echipa lui Serghei Rebrov, aşa cum şi anticipam datorită forţei uriaşe a ucrainenilor. Dinamo cheltuise peste 50 de milioane de euro în ultimii doi ani pe transferurile unor jucători foarte bine cotaţi precum Younes Belhanda, campion al Franţei în 2012 cu Montpellier, care costase doar el 10 milioane, olandezul Jeremain Lens, portughezul Miguel Veloso, congolezul Dieumerci Mbokani sau croatul Domagoj Vida. De altfel, în acest sezon, Dinamo Kiev avea să oprească hegemonia trupei lui Mircea Lucescu, Şahtior Doneţk, în Ucraina, cucerind primul său titlul după şase ani de secetă.
În partida de pe Olimpiyskiy, ucrainenii au deschis scorul chiar înainte de pauză prin vedeta lor numărul 1, Andrei Yarmolenko. Acesta i-a pasat decisiv apoi lui Artem Kravets, care a făcut 2-0 în minutul 66. Noi am început să sperăm la un rezultat pozitiv după ce Raul Rusescu a redus din diferenţă în minutul 89, dar toate visele noastre au fost curmate în prelungiri de golul lui Teodorczyk. Steaua nu mai repeta succesul răsunător din 2006, când s-a impus cu 4-1 la Kiev, ba mai mult, avea să piardă şi meciul retur de la Bucureşti cu 0-2, deşi Dinamo era deja calificată în 16-imile competiţiei.
Gustul amar pe care mi l-a lăsat această campanie europeană a Stelei a fost amplificată de faptul că am întâlnit și români supărați pe indiferența roș-albaștrilor la eforturile lor de a-i urma pe oriunde joacă. Eram în Portugalia, chiar hotelul din Vila do Conde, când am fost abordați de doi suporteri steliști care străbătuseră 800 de kilometri de la Marbella, unde lucrează, doar pentru a vedea meciul cu Rio Ave. Erau necăjiți că nu au fost băgați aproape deloc în seamă de clubul din Ghencea atunci când au sunat să se intereseze de cum și-ar putea cumpăra bilete pentru partida respectivă. Nu li s-a dat niciun răspuns concret, dar în schimb, au întâlnit o amabilitate și o deschidere a portughezilor neașteptate. Cei de la Rio Ave i-au anunțat că își pot ridica biletele de la hotel, astfel că cei doi băieți au făcut în total 1600 de kilometri în două zile pentru a-și vedea favoriții pe viu. Steaua încă nu realizează ce șansă imensă are: să poată beneficia de o bază atât de puternică de fani în întreaga lume! Dar pentru a întreține relația cu suporterii, și clubul trebuie să răspundă altfel la solicitările acestora. Pot fi căpșunari, zidari, șomeri, profesori sau oameni de afaceri, dar calificarea lor profesională nu contează atunci când își urmează echipa peste tot! Marcelo Bielsa, fostul antrenor al lui Olympique Marseille, a spus un lucru sfânt de care ar trebui să țină cont un club de talia Stelei: ”Noi, cei care purtăm emblema echipei suntem doar trecători. Singurii care rămân și întrețin tradiția sunt suporterii. De aceea, în relația cu publicul, noi avem obligații, nu drepturi!”
written by You may also want to read
