Primul fotbalist britanic care a ridicat deasupra capului Cupa Campionilor Europeni, Billy McNeill a fost un adevărat exemplu de longevitate, modestie, integritate, loialitate, realizări mărețe și o personalitate extraordinară care a inspirat generații întregi de fani, atât ca jucător, cât și ca antrenor.
Dar pentru toți suporterii lui Celtic Glasgow, el va rămâne legendarul căpitan al „Leilor de la Lisabona”, renumele câștigat de fabuloasa echipă a lui Jock Stein după triumful din finala de pe Estadio Nacional din capitala Portugaliei în fața Inter-ului lui Helenio Herrera, în 1967.
Deloc întâmplător, simbolul care îi întâmpină pe fani în fața Celtic Park este statuia ce îl înfățișează pe Billy McNeill ridicând Cupa cu Urechi Mari. „Când sunt întrebat ce reprezintă Celtic pentru mine, răspund fără ezitare: înseamnă fanii în tribunele de pe Parkhead care au făcut atât de plăcută conexiunea mea cu clubul. Suporterii au fost mereu acolo când echipa avea nevoie de ei să ne ovaționeze la victorii și să ne ridice moralul în situații de adversitate. Ca să fiu sincer, Celtic fără fani ar fi doar un alt club scoțian. Cu ajutorul acestor fani, Celtic realizează lucruri care depășesc puterea de înțelegere. Celtic a avut mereu un element de basm și, probabil, totul vine din intensitatea pură a atâtor mii de oameni care își doresc să performăm la cel mai înalt nivel și vor ca noi să știm asta în fiecare săptămână”, a explicat McNeill legătura sa specială cu gruparea catolicilor din Glasgow.
Numele său s-a asociat cu cel al lui Celtic pentru mai bine de 60 de ani, timp în care Billy McNeill a fost jucător, manager sau ambasador al clubului și a cucerit 31 de trofee majore. Un veritabil one-club man, McNeill a petrecut aproape o treime din această perioadă în tricoul alb-verde, în care a adunat 822 de meciuri între 1957-1975, un record absolut în istoria lui Celtic, și a înscris 34 de goluri, unele dintre ele decisive precum cel din finala Cupei Scoției din 1965 sau cel al calificării în semifinalele Cupei Campionilor, în campania victorioasă din 1967. Mai mult, în toate aceste partide, Billy a fost titular, nefiind înlocuit nici măcar o dată. Când era apt de joc, juca. Și a făcut-o excelent de cele mai multe ori!
Până și felul în care și-a dobândit porecla ce i-a marcat întreaga carieră, „Cesar”, este unul de poveste. În filmul „Ocean’s Eleven” din 1960, actorul Cesar Romero era interpretul personajului care conducea mașina din timpul operațiunii și, cum McNeill era singurul jucător al lui Celtic cu un automobil în acea perioadă, el își ducea și aducea colegii de la antrenamente, ceea ce i-a atras porecla ce va deveni un renume. Nu întâmplător, titlul uneia dintre cele trei cărți autobiografice, apărută în 2004, a fost „Hail Cesar”.
Povestea lui William McNeill începe chiar cu mult înainte de a se fi născut, pe 2 martie 1940, într-o comunitate de mineri din Bellshill, Lanarkshire, în apropiere de Glasgow. Destinul lui s-a scris la începutul secolului XX, când bunicii săi, împreună cu mama lui, care era doar copil atunci, au vrut să emigreze din Lituania în Statele Unite ale Americii în căutarea unei vieți mai bune.
Doar că în drumul lor spre Lumea Nouă, s-au lovit de toanele unui căpitan de vas lipsit de scrupule care i-a dat jos de pe corabia sa în portul Leith, de lângă Edinburgh. Avea să fie momentul decisiv în conturarea unei legende extraordinare a fotbalului european. În Lanarkshire, bunicii și mama lui Billy, Anele, au găsit o puternică comunitate de lituanieni, care i-a ajutat să se stabilească în Scoția. Mult mai târziu, Anele l-a cunoscut pe James McNeill, un ofițer în Black Watch, al treilea batalion al Regimentului Regal al Scoției, iar de aici încolo povestea devine cunoscută.
Lituania nu a uitat, însă, niciodată legătura cu familia McNeill, iar când Billy a murit, pe 22 aprilie 2019, guvernul lituanian a scris pe Twitter: „You’ll never walk alone, Cesar. RIP Billy McNeill – ai făcut-o pe Cetic mare și Lituania mândră. O legendă a fotbalului, nepotul unor lituanieni care au făcut din Scoția casa lor.”
Pe 25 aprilie 1957, Billy McNeill a jucat fără greșeală în tricoul naționalei Scoției sub 18 ani, învingătoare cu 3-0 în fața Angliei, în meciul care avea să îl aducă în curtea lui Celtic. Jock Stein, care preluase de curând echipa a doua a „catolicilor” după ce a fost nevoit să se retragă în ianuarie 1957 din cauza unei accidentări, l-a remarcat imediat în acea partidă și i-a oferit un contract provizoriu de 250 de lire sterline. Billy a debutat în prima echipă a lui Celtic în august 1958 într-un meci din Cupa Ligii Scoției cu Clyde, apoi, încet-încet, a fost imposibil de scos din primul 11.
Mai mult, în 1960, după plecarea lui Bobby Evans la Chelsea, McNeill a pus stăpânire pe tricoul cu numărul 5 pe care nu îl va mai ceda până la finalul carierei, transformându-l într-un obiect-cult pentru fanii lui Celtic, iar la începutul sezonului 1963-1964, a devenit și căpitanul echipei. Totuși, McNeill simțea că echipei îi lipsea ceva, în afara faptului că stătea în umbra rivalei Rangers, și anume un management defectuos, motiv pentru care câțiva dintre colegii săi s-au transferat la cluburi din Anglia, astfel că în 1965, a cerut și el să fie lăsat să plece.
Dar totul avea să se schimbe curând odată cu întoarcerea lui Jock Stein ca manager, iar pentru Celtic și neînfricatul său căpitan avea să urmeze cea mai înfloritoare perioadă, prin cucerirea a nouă titluri consecutive de campioană, între 1966 și 1974, a șapte Cupe ale Scoției, a șase Cupe ale Ligii și, mai ales, a Cupei Campionilor Europeni, în 1967. Primul trofeu important câștigat de McNeill a fost Cupa Scoției în 1965, după victoria cu 3-2 din finala cu Dunfermline în care a înscris golul decisiv, iar la finalul sezonului, el a fost desemnat, în premieră, Fotbalistul Anului în Scoția.
Un an mai târziu, Billy McNeill a devenit pentru prima oară campion al Scoției, iar în stagiunea 1966-1967, el a simțit împreună cu Celtic îmbrățișarea deplină a gloriei. Avea să fie sezonul în care McNeill, coechipierii săi și Jock Stein au devenit nemuritori prin performanța unică de a cuceri toate cele cinci trofee posibile: Cupa Campionilor Europeni, titlul în Scoția, Cupa Scoției, Cupa Ligii și Glasgow Cup, competiția unde participau echipele locale. Celtic era, totodată, și prima echipă ce realizează tripla istorică, titlu-cupă-Cupa Campionilor, și care a mai fost atinsă, ulterior, de numai alte șase cluburi.
În ciuda unei cariere fabuloase în tricoul „The Bhoys”, Billy McNeill a adunat doar 29 de selecții și trei goluri în naționala Scoției, pentru care a debutat în infamul eșec de pe Wembley în fața Angliei, scor 9-3, din 1961. Un tip de o inteligență ieșită din comun, McNeill ar fi putut urma și o carieră academică, în urma rezultatelor de excepție avute la limba engleză, matematică și limba spaniolă.
El s-a evidențiat imediat înaintea semifinalei Cupei Campionilor din 1974 cu Atletico Madrid, când a răspuns în spaniolă la întrebările jurnaliștilor, fiind un lucru rarisim în acele timpuri ca un fotbalist britanic să vorbească o limbă străină. Deși succesul său de pe gazon nu poate fi măsurat cumva, Billy a regretat enorm că nu a urmat cursurile unei universități, dar a fost foarte mândru ulterior când meritele i-au fost recunoscute de Universitatea din Glasgow, care i-a acordat o diplomă de onoare.
Billy McNeill a mai condus-o pe Celtic într-o altă finală a Cupei Campionilor, în 1970, pierdută în fața lui Feyenoord Rotterdam cu 2-1, după prelungiri, și în alte două semifinale, în 1972 și 1974. El s-a retras din activitatea de jucător în 1975, după ce a câștigat Cupa Scoției și Cupa Ligii, dar a revenit pe Celtic Park în calitate de manager în 1978, după ce le mai pregătise pe Clyde și Aberdeen, unde i-a lăsat locul lui Alex Ferguson.
În cei cinci ani petrecuți în primul lui mandat la Celtic, a câștigat trei titluri, o Cupă a Scoției și o Cupă a Ligii, iar în 1983, nemulțumit de modul în care clubul era condus de președintele Desmond White, care îl vânduse pe Charlie Nicholas la Arsenal împotriva dorinței lui McNeill, a semnat cu Manchester City. Billy a mai antrenat-o și pe Aston Villa înainte de a reveni la clubul său de suflet în sezonul 1987-1988, pe care l-a condus spre eventul campionat-cupă, chiar în anul centenarului. Demis la sfârșitul stagiunii 1990-1991, când avea 51 de ani, Billy McNeill a mai antrenat o singură echipă, pe Hibernian, unde a fost interimar în 1998 pentru o scurtă perioadă de timp.
Locul său unic în istoria lui Celtic a fost recunoscut abia în 2009, când a fost numit primul ambasador oficial al clubului. Dar importanța lui Billy McNeill pentru gruparea „catolicilor” a fost subliniat[ cel mai bine de mentorul său, Jock Stein: „Ce anume face mare un jucător? Sunt întrebat adesea asta și mereu răspunsul meu este același. Este cel care scoate la lumină ce este mai bun din ceilalți, iar când spun asta mă gândesc la Billy McNeill. Este această calitate de a aduce toate elementele unui grup laolaltă și să le inspire să joace unul pentru celălalt și pentru club, care l-a ridicat pe căpitanul nostru deasupra tuturor”.
Diagnosticat mai târziu cu demență, Billy McNeill a încetat din viață pe 22 aprilie 2019, la vârsta de 79 de ani. Atât de respectat a fost încât la o lună după moartea sa, a avut loc o dezbatere de peste o oră la Casa Parlamentului de la Westminster în care a fost preamărit caracterul său extraordinar, precum și realizările sale de pe teren și din afara acestuia.
written by You may also want to read
