In intreaga istorie a fotbalului, exista o singura mare rivalitate care a pornit de la un singur meci si care se raporteaza mereu la el. Pentru Brazilia, fotbalul se poate imparti in doua ere majore: cea de dinainte de 1950 si cea de dupa 1950. Asta pentru ca anul cu pricina a avut conotatii de-a dreptul apocaliptice pentru poporul brazilian, in urma ratarii titlului mondial pe teren propriu, dupa un esec neasteptat in fata Uruguay-ului. Si desi Selecao este pentacampeao do mundo, un record in materie, Brazilia este singura tara care nu a cunoscut bucuria castigarii Cupei Mondiale pe iarba verde de acasa, alaturi de Spania, care are, insa, doar un titlu. De aceea, ori de cate ori, au de infruntat Uruguay-ul, brazilienii isi aduc aminte intotdeauna cu groaza de ceea ce a devenit cunoscut drept Maracanazo sau Fantasma del ’50.
„Celestii” reprezentau, in acel moment, punctul de referinta al Americii de Sud, dupa ce castigase prima editie a Mundialului, in 1930, pe teren propriu si, anterior, doua titluri olimpice, in 1924 si 1928, considerate echivalentul Cupe Mondiale, motiv pentru care nationala Uruguay-ului are patru stele pe emblema, la fel ca si Germania, cvadrupla campioana a lumii. Insa, turneul final din 1950, primul dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, a fost facut parca pentru ca Brazilia sa devina campioana mondiala. Pentru asta, brazilienii au construit cel mai mare stadion din lume, Maracana, care putea gazdui 200 de mii de spectatori, iar iluzia lor la „Zeita de Aur” erau intretinute de linia ofensiva fabuloasa, formata din Zizinho, Ademir si Chico, care marcase 46 de goluri in opt meciuri inaintea Mondialului si de faptul ca Selecao era si detinatoarea Copei America.
In grupa finala, reprezentativa auriverde a inceput lansat, invingand Suedia cu 7-1 si Spania cu 6-1, in timp ce Uruguay-ul a remizat cu ibericii, 2-2, si i-a invins cu greu pe scandinavi, 3-2. Astfel, ultimul joc al seriei urma sa decida noua campioana mondiala: Brazilia avea nevoie doar de un egal, in timp ce uruguayenilor doar victoria le putea aduce trofeul.
Daca Argentina – Brazilia este Superclasicul fotbalului mondial si reprezinta cea mai fierbinte rivalitate din America de Sud, cu siguranta cea dintre Brazilia si Uruguay este cea mai amara din cauza a ceea ce s-a petrecut in 1950.
Cele doua nationale se intalnisera prima data pe 12 iulie 1916 intr-un meci castigat de Uruguay cu 2-1, dar confruntarea de pe 16 iulie 1950, de pe Maracana, avea sa marcheze definitiv istoria duelurilor directe. Totul era pregatit ca Brazilia sa castige: medaliile, discursurile, cantecele, carnavalul de dupa finala, iar ziarul O Mundo din Rio de Janeiro a iesit in ziua partidei cu un titlu cu litere de o schioapa: Brasil Campeao 1950!
Acesta a fost argumentul prin care capitanul „celestilor”, Obdulio Varela, si-a motivat colegii. In acea dimineata, a pus in baia fiecarei camere in care stateau coechipierii sai cate o copie a cotidianului brazilian si i-a incurajat sa urineze pe ea! Un adevarat lider in spiritul garra charrua, Varela avea sa joace un rol determinant si in timpul jocului intr-un moment psihologic, imediat dupa ce Friaca a deschis scorul pentru Brazilia, in minutul 47. El a inceput sa protesteze la adresa arbitrului, reclamand o neregula comisa de gazde inaintea marcarii golului, insa totul a fost facut pentru ca publicul din tribune sa se mai linisteasca. Ulterior, uruguayenii au recunoscut ca daca jocul s-ar fi reluat imediat, ar fi fost mancati de vii de brazilieni!
Astfel, nationala lui Juan Lopez si-a recapatat calmul si increderea si a reusit sa intoarca rezultatul in favoarea sa gratie reusitelor semnate de Juan Alberto Schiaffino si Alcides Ghiggia. Uruguay-ul s-a impus cu 2-1, a castigat Cupa Mondiala pentru a doua oara si a aruncat Maracana intr-un lagar al disperarii si intreaga tara intr-un ocean de durere. Daca un esec la fotbal poate cauza o drama nationala, atunci aceea a fost in Brazilia, in 1950. Politistii plangeau fara sa se mai poata controla, multi au fost spitalizati, ba chiar au fost raportate si cateva sinucideri.
Mai tarziu, Ghiggia avea sa povesteasca: „In intreaga sa istorie, doar trei oameni au amutit Maracana: Papa Ioan Paul al II-lea, Frank Sinatra si eu!” Oricat de multa ironie ar contine aceasta declaratie, ea ilustreaza dimensiunea exacta a proportiilor acelui gol, care a schimbat atatea destine.
Atat de grea a fost acea infrangere ca Brazilia nu a mai fost in stare sa joace niciun meci in urmatorii doi ani, iar pe Maracana, a revenit abia la patru ani dupa finala cu Uruguay. Mai mult, tricourile albe purtate in acea partida au fost considerate blestemate si nu au mai fost imbracate vreodata de echipa nationala!
Dupa acel esec, Brazilia si-a luat o mica revansa, in semifinala Cupei Mondiale din 1970, cand s-a impus cu 3-1 in drumul spre a treia sa „Zeita de Aur”, sub stralucirea marelui Pele. Insa, de la acel meci din 1950, nicio intalnire intre Selecao si „celesti”, fie ea oficiala sau amicala, nu a mai fost ca inainte, pentru ca fiecare se duce imediat cu gandul la celebrul Maracanazo, partida care a indoliat o intreaga natiune.
sursa: Box to Box Football
written by You may also want to read
Pingback: UNA DINTRE POVESTILE MINUNATE ALE FOTBALULUI - Bogdan Socol