Pentru foarte puțini dintre cei născuți după 1990 și chiar și mai puțini din cei care au văzut pentru prima oară lumina soarelui în mileniul 3, numele Corvinul Hunedoara nu spune prea multe din punct de vedere fotbalistic. Nici nu e de mirare pentru că și pentru unul ca mine, născut în 1980, amintirile legate de Corvinul sunt destul de neclare din punct de vedere vizual. Si asta pentru ca in ziarele vremii, fotografiile alb-negru erau lipsite de claritate, iar in Telejurnalul Televiziunii Romane dinainte de 1990, la stirile sportive foarte rar erau difuzate imagini de la Hunedoara. In schimb, Corvinul a avut aura unui super-erou datorita bunicului meu patern, originar dintr-un sat de langa Orastie, pe care il chema chiar Ioan Socol, la fel ca si fostul conducator al clubului hunedorean.
In serile in care imi spunea povestea cu „Tufa si cercelul”, discutiile noastre ajungeau mai mereu si la fotbal, iar atunci, „Tata Nelu” vorbea cu mandrie de Corvinul. In inocenta mea, ii spuneam ca am vazut ca sunt echipe mai bune, precum Steaua, Dinamo sau Craiova, dar bunicul meu ma intreba cumva retoric: „Pai, si cine sunt cei mai buni de la Dinamo si de la nationala? Mateut de unde a venit la Dinamo?”
„- De la Corvinul, ii raspundeam.
– Si Andone? Si Rednic?
– La fel, venea raspunsul meu.
– Si Klein?
– Tot de la Corvinul.
– Pai, vezi, mai Bobita, ce echipa buna e Corvinul?”, incheia bunicul meu conversatia.
Corvinul imi aparea ca un personaj de basm, mai ales datorita lui Romica Gabor, fotbalistul pe care „Tata Nelu” l-a iubit cel mai mult, dar cu toate acestea, povestea sa mi s-a parut mereu trista. Iar totul s-a amplificat dupa acel esec usturator cu Steaua, 0-11, incasat in decembrie 1988. In seara acelei zile, la Bucuresti fiind, am auzit la radio stirea ca Ioan Socol a fost foarte suparat si a transmis un mesaj de mustrare catre jucatorii Corvinului si m-am gandit ca „Tata Nelu” nu a suportat umilinta si a luat atitudine.
Cand l-am revazut, i-am spus ca am aflat de reactia lui dupa meci, dar mi-a explicat ca este vorba de un alt Ioan Socol. Bunicul meu a mai trait pana in 1992, cand a murit la scurt timp dupa retrogradarea Corvinului sau drag. Cumva, Corvinul a murit odata cu bunicul meu si bunicul meu a murit odata cu Corvinul.
Pentru ca, de atunci, clubul din Hunedoara si-a accentuat si mai mult tristetea, dupa disparitia prematura a lui Misa Klein si, apoi, extinctia din fotbal. Dar acum, cu ocazia Centenarului Corvinului, am aflat ca poate exista speranta si viata si dincolo de moarte. Am acceptat pe loc invitatia de a lua parte la actiunile organizate pentru celebrarea a 100 de ani de la aparitia fotbalului in cetatea Corvinilor, in primul rand, pentru a cinsti memoria bunicului meu si, apoi, pentru a-i cunoaste si a-i vedea cu ochii mei pe oamenii care l-au facut sa imi vorbeasca cu atata incantare si pasiune de ei.
Drumul parcurs ieri spre Hunedoara a fost precum o calatorie initiatica pentru ca am trecut, intai, pe langa Amnas, satul unde s-a nascut Michael Klein, apoi pe langa Orastie, unde mergeam in vacantele de vara in casa parinteasca a bunicului meu. Ajuns la Hunedoara, i-am regasit pe cei care faceau orasul sa freamate in zi de meci, transformandu-l intr-un adevarat furnicar. Am stat, apoi, langa ei la masa si am inteles de ce bunicul meu era asa mandru cand imi povestea de Corvinul.
Si am realizat ca, de fapt, Corvinul nu este doar locul de unde Mircea Lucescu a pornit intr-o cariera fabuloasa de antrenor, mult peste cea a jucatorului Lucescu. Nu este nici macar echipa lui Ionita, Vaetus, Nicsa, Gabor, Rednic, Andone, Mateut sau Klein. Si nu este nici clubul care a furnizat ani buni nucleul de baza al nationalei Romaniei. Ci, in primul rand, este o stare de spirit cu totul deosebita, cum rar mi-a fost dat sa intalnesc.
Hunedoara este un oras adormit chiar si la ore de varf, fiind la ani-lumina distanta de perioada in care furnalele sale functionau la foc continuu. Dar cumva, ca un pod peste timp, dupa aproape 30 de ani, povestea nu se mai termina trist, ci are un final, daca nu fericit, macar optimist.
Am simtit asta in momentul in care autoritatile locale si membrii echipei nationale a Romaniei au depus astazi coroane de flori la statuia lui Michael Klein. La cateva zeci de metri distanta, un corb precum cel pe care Misa l-a purtat cu mandrie in dreptul inimii sale atatia ani veghea asupra tuturor. Ca un spirit nobil reincarnat si revenit printre noi pentru a se convinge ca mostenirea sa este pe maini bune.
Probabil ca Hunedoara nu va mai avea o echipa precum Corvinul anilor ’80, dar ceva din parfumul acelor vremuri nu va disparea niciodata. Si, totusi, poate ca „dupa ani si ani”, cum vor canta cei de la Compact la sfarsitul meciului dintre legendele Hunedoarei si ale nationalei Romaniei, Corvinul cel adevarat se va intoarce…
written by You may also want to read
