Nu, nu am gresit titlul! Stiu ca nu am avut nicio sansa in fata maghiarelor in sferturile de finala ale turneului olimpic de handbal feminin si ca am pierdut cu 34-30, dupa ce Ungaria ne-a condus si cu noua goluri diferenta si noi nu am fost niciodata in avantaj. Insa, pentru mine acest meci a mai avut o poveste din care am iesit castigator intr-o oarecare masura.

Am ajuns la sala Olympic Sports Centre Gimnasium la putin timp dupa terminarea meciului Norvegia – Suedia 31-24, cand fanii scandinavi ieseau sa se racoreasca pe malul lacului din preajma arenei. Ma asez pe locul rezervat si am de asteptat vreo 40 de minute pana la startul meciului. Cu fiecare minut care se apropia de ora marii batalii, sala incepea sa prinda tot mai mult viata. Fanii maghiari incep sa ma impresoare, iar numarul lor este coplesitor. Astept o sustinere care se lasa asteptata din partea alor nostri. Inca nu vad niciun tricolor inauntru, dar nu imi pierd speranta. Tresar cand mai vad in stanga vreo cateva tricouri galbene asemanatoare celui purtat de mine, dar e doar o iluzie. Sunt fie chinezi, fie suedezi care vor sa vada si acest meci.

In cele din urma, vine si delegatia noastra oficiala in frunte cu presedintele COSR, Octavian Morariu, si sotia sa. Rand pe rand ii remarc pe Mihai Covaliu, Razvan Florea, Ioan Dobrescu si pe Florin Bercean, antrenorul campioanei noastre olimpice la judo, Alina Dumitru. Are vopsit pe fata tricolorul ca un veritabil chibit. Deja nu mai ma simt atat de singur. Mai ales ca observ mai in fata inca trei compatrioti cu un steag imens. RO-MA-NIA!, incepe sa strige galeria oficialilor, moment in care ma ridic si imi anunt raspicat favorita din randul ungurilor. Imediat, vine si raspunsul lor: RIA, RIA, UNGARIA! E clar! Vom avea meci greu! Si la handbal, dar si in tribune!

Chiar in fata mea, un tip se intoarce pe mine si ma intreaba in romana de unde sunt. Intram in vorba, schimbam cateva impresii si aflu ca il cheama Otto, este din Oradea, dar e stabilit in Ungaria. A venit impreuna cu fanii maghiari de la inceputul Olimpiadei si merge la toate competitiile unde Ungaria are sanse la medalii. Acum, s-a izolat de amicii sai tocmai pentru ca ii este greu sa faca o alegere. Spune ca acum este neutru si ca va tine mai departe cu echipa care va castiga azi.

Incepe meciul. Maghiarele sunt mai in forma, noi avem si ghinion, dar parca nu mai suntem la fel ca in grupe si diferenta creste vizibil pe tabela. Pentru mine, insa, incepuse meciul meu cu suporterii rivalelor. Trebuie sa le tin piept. Chiar daca intru in direct prin telefon din ora in ora, imi neglijez vocea si ma ridic aproape la fiecare gol al nostru sa le incurajez pe fete. Sunt o picatura galbena intr-un ocean alb-rosu-verde, dar nimeni nu se uita urat la mine.

Este pauza si avem doua goluri de recuperat. Imi fac sperante ca putem recupera si ca miracolul se va produce. Dar Ungaria se distanteaza decisiv pe tabela si totul pare naruit. Ba nu! Mai este o sansa! Reducem din nou foarte mult din diferenta si simt ca inca se mai poate. Ma ridic din nou in picioare, cred ca i-am exasperat pe maghiarii din spatele meu!, si strig din toti rarunchii: HAI ROMANIA! HAI FETELOR!

Este poate momentul meu de glorie. Un grup de unguri din fata plimba un pahar de bere din mana in mana pana ajunge in dreptul meu. Otto imi spune: „Este pentru tine! Ungurii ti-au cumparat bere si iti fac cinste!” Este victoria mea asupra Ungariei, insa acest succes nu il pot savura cum mi-as fi dorit. Berea are un gust amar dupa esecul fetelor noastre.

Facebook Comments