„Ca președinte de federație, vreau să cred că, de la o ediție la alta a Jocurilor Olimpice, vom reveni în vârf. Am speranțe mari în generația actuală pentru că este una de excepție, sunt niște copii foarte motivați și dornici de performanță, iar asta se vede în performanțele lor. Mă lupt pentru problemele lor, încerc să le ofer tot ce este nevoie atunci când sunt în pregătire, și sper să ne calce pe urme”, spunea Elisabeta Lipă în interviul exclusiv acordat în 2019 pentru conturarea profilului său din cartea „100 de sportivi legendari”. Iar momentul revenirii canotajului românesc în vârf s-a produs astăzi, când Ancuța Bodnar și Simona Radiș au adus aurul olimpic în proba de dublu vâsle feminin, iar Mihăiță Țigănescu, Mugurel Semciuc, Ștefan Berariu și Cosmin Pascari au câștigat medalia de argint la patru rame masculin. Iar ce se ascunde în spatele unei asemenea performanțe colosale, a explicat cel mai bine Georgeta Andrunache într-un alt interviu exclusiv oferit tot în 2019.
Am aflat pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat Jocurile Olimpice și, mai ales, cum este să fii lângă ai tăi, să îi susții din tribune, să te bucuri pentru triumful lor și să suferi la neîmplinirile lor, la Beijing, în 2008. Acolo, am văzut că Olimpiada nu înseamnă doar lupta pentru medalii sau simbolurile olimpice, precum drapelul sau flacăra olimpică, ci, în primul rând, o sărbătoare multiculturală a spectacolului sportiv și a oamenilor de pe întreaga planetă. Pentru că orașul-gazdă al unei ediții a Jocurilor devine un adevărat furnicar în cele 16 zile de întreceri, în care peste zece mii de sportivi, care concurează în peste 300 de probe, atrag milioane de oameni de pe tot mapamondul să vină pentru a-i susține și țin în fața televizoarelor alte miliarde de la primele ore ale dimineții până târziu în noapte. Atunci, mi-am spus că tot mai multă lume trebuie să știe ce fac acești super-oameni, nu doar în cele câteva secunde sau minute cât durează probele unde concurează, ci și în Golgota lor spre marea performanță.
La întâlnirea cu Geta Andrunache, am aflat cum fiecare medalie a avut în spatele ei mult sânge, durere, măsele sparte, sudoarea care îmbracă perfecțiunea, dar în toate aceste suferințe, ea a găsit mereu jumătatea plină a paharului. Frumusețea efortului său și noblețea sportului practicat din pasiune. Cât timp o ascultam, parcă o vedeam cu ochii minții vâslind iarăși pe apele Snagovului, alături de colegele sale, care i-au devenit și cele mai bune prietene, plesnind valurile în căutarea sincronizării perfecte, secretul performanțelor trecutului fabulous, ce par astăzi de domeniul basmelor. Parcă îi simțeam durerea atunci când bășicile din palme începeau să sângereze, iar sângele său se contopea cu apa, într-o chimie perfectă care a plăsmuit aurul olimpic.
Născută pe 14 aprilie 1976 în satul Dracșani, din județul Botoșani, Georgeta Damian, devenită Andrunache după căsătorie, este unul dintre acele cazuri, destul de rar întâlnite, în care un performer de top este ales de sportul unde va excela. Astfel, nu ea s-a îndreptat spre canotaj, ci exact invers, disciplina cu vâsle și rame a ales-o în timp ce își făcea selecția naturală pentru viitorii eroi olimpici. Se întâmpla în 1989, spre sfârșitul clasei a șaptea, când Geta a ieșit imediat din mulțime atunci când profesorul său de sport era în căutarea unor fete pentru canotaj, la solicitarea unei antrenoare din Botoșani, Elena Iacob.
„Nu trebuia să o fac de rușine pe mama și nu voiam să mă mai întorc acasă pentru că acolo, nu doar stăteam și mergeam la școală și în vacanțe. Noi am muncit acasă și cred că orice copil de la țară este obișnuit să facă de toate în gospodărie. Trebuia să fac ceva! În acea perioadă, se tot vorbea la televizor de Nadia Comăneci și mi-am spus că ea a atins perfecțiunea. Eu, în sportul meu, nu pot fi perfectă, dar vreau să ajung să fiu ca Nadia.”
Iar Georgeta Andrunache poate fi considerată o Nadia a canotajului, grație celor cinci medalii olimpice de aur cucerite, performanță pe care au mai realizat-o în sportul său doar Elisabeta Lipă și Steven Redgrave. Totodată, Geta este, alături de Nadia și de Lipă, sportiva română cu cele mai multe titluri olimpice din istorie. Dar ca să ajungă aproape de perfecțiune în canotaj, Georgeta Andrunache a luptat, de multe ori, cu gândul de a renunța.
„Au fost perioade în care aveam dureri de mijloc cumplite. Mă dădeam jos din pat în genunchi și mă puneam cu coatele pe geam. Aveam vizibilitate spre poartă și, înainte de antrenament, mă întrebam: Unde să mă duc? Spre poartă sau spre ponton? Am avut momente în care am spus: Gata! Dar numai din cauza oboselii foarte mari și a durerilor musculare. Dar nu poți ajunge campion olimpic și să îți fie ușor. Exclus!”
Dar Georgeta Andrunache a îndurat toate suferințele și a trecut prin purgatoriul spre Olimpul zeilor sportului, cu gust de sânge în gură și incapabilă, uneori, să mai meargă pe propriile-i picioare după antrenamente. Abia apoi, urma și refularea, când spunea, mai mult pentru ea: „Nu mai pot!”
“Psihic, știind care este țelul și concentrarea fiind maximă pe fiecare element ce trebuia executat, nu realizam cât de mare este efortul și oboseala. Înaintea Olimpiadei, fiecare sportiv este supus unui control medical amănunțit, circuitul medical, cum îi spunem noi, inclusiv la stomatologie, pentru a primi viza de concurs. Plecam din țară în regulă și la Jocurile Olimpice de la Sydney, de exemplu, mi s-au măcinat trei măsele, de se rupeau bucăți din ele! Dar trebuia să zâmbești adversarelor, colegei, iar noaptea dinaintea cursei, nu dormeam aproape deloc. Oftam pe rând, știam că nu doarme colega mea, și ea știa că nu dorm, dar nu scoteam un sunet, nu deschideam nici gura.”
Cu toate acestea, Georgeta Andrunache a găsit plăcerea chiar și în durerea absolut necesară pentru atingerea gloriei supreme. „Nu este niciun sacrificiu. Primăvara, când ieși pe apă, faci bășici în palme de la vâslit. Iar bășicile cu apă se transformă în bășici cu sânge, îți crapă, și totul devine carne vie și așa ieși la antrenament. Nu puteai nici să te dezbraci sau să te speli de durere. Nu poți să pui nici mănuși și, pe vremea aceea, puneam albastru de metil și coseam bășicile cu ață. Dar te obișnuiești cu asta, nu te-a forțat nimeni, toată lumea ți-a spus că este greu și ți-ai asumat-o. Eu am stat pentru că mi-a plăcut. Chiar și durerea aia. Pentru că dacă nu simți durerea atât de cruntă și nu ai palmele bătătorite, nu vei ajunge niciodată pe podiumul olimpic. Nu cred că există vreun sportiv care să spună că i-a fost ușor până la medalie, indiferent de ce sport este vorba.”
Dar Geta a putut și a mers mai departe, iar tezaurul său personal este imens: cinci medalii de aur și una de bronz la Jocurile Olimpice și cinci medalii de aur, patru de argint și două de bronz la Campionatele Mondiale. Mai mult, între Sydney 2000 și Beijing 2008, ea a dominat proba de două rame, unde a făcut pereche cu Doina Ignat și, apoi, cu Viorica Susanu, două dintre colegele alături de care a tras și în barca de 8+1. „Cea mai grea coechipieră mi-a fost Susanu. Eu am 1,78 metri, iar ea, 1,88. Cumplit de greu mi-a fost să fac echipă cu ea. Cu toate acestea, cu Susanu am obținut cele mai bune rezultate! Campioană olimpică în proba de două rame am ieșit și cu Doina Ignat. Cu ea, mă sincronizam atât de bine încât ziceam că și dacă ne trezește cineva la 12 noaptea, la fel mergea barca! Dar nici rezultatele, nici timpii obținuți nu au fost la fel de buni cu Ignat precum cu Susanu.”
Un asemenea parteneriat naște legături strânse între componentele unui echipaj, care își simt punctele moarte în timpul unei curse și se completează armonios. „O ajuți tu, una-două lovituri, și automat își ia acea gură de aer de care are nevoie și trece peste. Apoi, îmi vine rândul mie sau alteia. Chiar dacă nu se vede, în barcă se vorbește. Scurt. Și, hai, du-te, ia-o, vino și cam atât. Și sunt cuvinte șoptite.”
Această camaraderie deosebită continuă și după ieșirea de pe apa care a dus la strângerea unor relații aproape indestructibile, chiar dacă primele reacții sunt de furie controlată. „După antrenamente, eram cele mai mari dușmane. După ce analizam foarte atent și amănunțit tot antrenamentul, dispărea totul, știam ce avem de făcut mai departe și treceam la etapa următoare. Discutam, râdeam, ieșeam împreună. Am legat și prietenii pe viață. Cu Elisabeta Lipă, am fost colegă mulți ani, deși diferența de vârstă este remarcabilă, și am apreciat-o atât de mult încât mi-a devenit nașă, mi-a botezat copilul și ne-am construit casele una lângă cealaltă. Cu Viorica Susanu, locuiesc și acum în același birou, la clubul Dinamo, nu mai suntem în aceeași cameră, unde am stat mai mult cu ea decât acasă cu soțul meu. Iar Doina Ignat îmi este un prieten de suflet și a fost sufletul echipei. Mai rea decât ea nu a fost vreuna, dar avea o răutate atât de constructivă și motivațională încât o simțeai, uneori, ca și cum ar fi Dumnezeu. Dacă reușeam să facem ce spunea ea, al naibii de bine mergea treaba. Cum să nu o iubești?! Cu toată răutatea ei, dar doar la antrenament. La concurs, era cu totul altfel.”
Echipa de dublu era făcută în urma unei selecții de a ajunge în opt și prima stângă cu prima dreaptă rămâneau și la dublu. Din punct de vedere fizic, Georgetei Andrunache i-a fost mai greu în opt decât la dublu, unde barca este mai ușoară. Dar psihic, se consuma mult mai mult la dublu pentru că emoțiile erau infinit mai mari.
„Optul este regina canotajului. Am auzit multă lume spunând că în opt merge oricum că sunt la grămadă. Nu, nu merge deloc și acolo nu intră oricine! Optul ăla e făcut din cele mai bune fete și e al naibii de greu de făcut. Cele mai multe antrenamente se fac în opt pentru că este nevoie de o sincronizare perfectă. În canotaj, contează foarte mult lungimea loviturii sau puterea pe care o dezvolți. Făceam 20 de kilometri în două ore de antrenament și trebuia să fii perfect ca să îți fie ușor în cursa aceea de 2000 de metri, timp de aproape șase minute. Optul este cea mai grea probă, dar toată lumea își dorea optul, nu altceva! Și optul mi-a plăcut mult mai mult cu toate că ne storcea fizic.”
Pentru o asemenea campioană, obișnuită să fie tot timpul pe cea mai înaltă poziție a podiumului, orice altă medalie decât aurul a însemnat o mică dezamăgire.
„Primul eșec a venit la Beijing, cu acel bronz la 8+1. Când am terminat cursa, știind că nu am obținut decât locul trei, nu m-am gândit atât de mult la mine cum m-am gândit la cei care știam că așteaptă și visează la aurul acela la fel de mult ca noi. Cred că am fost mai mult dezamăgită că am dezamăgit la rândul meu. Puteam să câștigăm și cursa aia. Poate a fost o greșeală de abordare că noi, cele cu mai multă experiență, nu am reușit să le motivăm și să le stăpânim emoțiile și celorlalte fete mai tinere.”
Privind înapoi cu mândrie și înainte cu multă reținere, ajungem să îi dăm dreptate Georgetei Andrunache atunci când spune că astăzi tânjim să mai avem parte de acele rezultate, considerate „eșecuri” la acea vreme: „Cred că bucuria unui bronz acum ar fi mult mai mare decât bucuria unui aur cucerit atunci.” Chiar și așa, Geta își dorește ca un sportiv, indiferent de disciplină, să-i depășească rezultatele.
Cvintupla campioană olimpică a încercat să își îmbogățească salba de medalii la Londra, în 2012, dar nu a reușit decât un loc cinci în finala probei de dublu, pe care o dominase autoritar la precedentele trei ediții ale Jocurilor Olimpice. Dar în Anglia, diferența nu a fost făcută de tăria antrenamentelor, de secunde sau de metri, ci de un întreg sistem, care nouă ne lipsește, iar, în sportul de performanță de astăzi, toate aceste mici detalii fac diferența: „Londra a fost un episod trist. Eu am încercat. Și chiar mi-am depășit limitele, deși eram în ultima perioadă a carierei mele. Mi-am bătut multe recorduri personale în antrenamente, înaintea Jocurilor Olimpice, dar după Londra, am declarat că nu se mai poate așa. Am vrut să trag un semnal de alarmă pentru tot sportul din România. Personal, nu am ce să îmi reproșez pentru Londra. Nu mi-aș fi lăsat doi copii acasă pentru a merge să mă antrenez mai puțin decât era cazul. Nu aș fi stat în cantonament dacă aș fi știut că nu se poate. Văzând ce timpi scot pe acele aparate pe care ne antrenăm în sală și care îți arată și calorii, și watt-i, și minute, orice, eu am fost foarte bine pregătită înainte de Londra. Dar niciodată, nu am simțit ce am simțit la Londra. Fiecare echipă bine cotată avea o întreagă altă echipă în spate, cu preparator, psiholog, kinetoterapeut și atâția alții. Pe când noi eram doar cu domnul antrenor Mihai Roman și atât. După antrenamente, eram printre puținele care urcam în autocar și mergeam în satul olimpic. Ne întrebam unde sunt englezoaicele, americancele și celelalte. Ele rămâneau pentru masaj, hidratare, etc. Cât timp am fost aproape egali în pregătire cu ceilalți, ne-am demonstrat valoarea. Dar astăzi, nu mai este suficient doar atât. Iar acel loc 5 nu a fost un eșec atât de mare încât să-mi fie rușine. Eu mi-am reprezentat țara cu mândrie.”
Și după retragerea din activitate, Georgeta Andrunache continuă să sprijine sportul din funcțiile deținute la clubul Dinamo și la Comitetul Olimpic și Sportiv Român. Iar ceea ce impresionează și mai mult la această campioană este faptul că și acum, dacă ar trebui să o ia de la capăt, ar merge cu aceeași determinare pe același drum, fără niciun regret: „Nu aș schimba nimic. Aș face același sport, aș îndura aceleași dureri, aș vrea să am aceeași echipă. Am făcut totul cu plăcere.”
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare