Nu mi-a plăcut niciodată această echipă a Angliei și nu am înțeles cum de era considerată a doua favorită la câștigarea titlului european, după campioana mondială, Franța, dar înaintea Belgiei, a Portugaliei și a Italiei. Și asta încă dinaintea startului turneului final, de la meciul amical câștigat cu greu în fața naționalei României. Nu m-a convins jocul trupei lui Gareth Southgate, la fel cum nu îmi spuneau mare lucru nici majoritatea componenților lotului Angliei pentru EURO 2020, care mi s-a părut net inferior celui de la Mondialul din Rusia. În ciuda unui sezon bun, Mount, Grealish sau Rice păleau clar într-o comparație cu Jamie Vardy, Dele Alli, Eric Dier sau Jesse Lingard. Numai că Anglia a profitat de culoarul excelent, devenit posibil mai ales după triumful din optimi, unde a trecut de o Germanie în genunchi, și a ajuns în situația de a lupta pentru trofeul continental chiar pe miticul Wembley.
Nu credeam nici că ar putea avea o șansă reală în disputa cu o Italie excelent calibrată de Roberto Mancini, fără excese inutile în ofensivă, dar cu un echilibru fantastic la mijloc și cu o apărare extrem de sigură, fără a apela însă la arta întunecată a fotbalului deprinsă din epoca de apogeu a faimosului catenaccio.
Numai că Anglia a surprins din nou, pornind practic în finală de la scorul de 1-0 după contraatacul-fulger inițiat și finalizat de Luke Shaw. Dar aceasta avea să fie unica sclipire a naționalei lui Southgate în cele peste 120 de minute disputate pe iarba verde de acasă. Pentru că fotbalul s-a întors acasă, fiind practicat însă de adversara Angliei. Iar trofeul nu avea cum să rămână într-un loc unde nu a fost vreodată „acasă”.
Pentru mine, cea mai frumoasă națională a Albionului rămâne cea de la Italia ’90, peste generația lui Scholes, Beckham, Lampard, Gerrard, Sol Campbell, Owen sau Shearer. Cea cu Lineker, Platt, Barnes, Waddle, Gascoigne și cu veteranul Shilton între buturi și antrenată de Sir Bobby Robson. Cu acea generație a început blestemul penalty-urilor pentru englezi, care a continuat și aseară pe Wembley.
Dar ce s-a întâmplat în finala Euro 2020 este demn de un manual de contraindicații pentru orice antrenor de fotbal. Southgate nu a lăsat vreo clipă impresia că ar fi un geniu tactic, dar acum a vrut să se autodepășească prin deciziile luate în finalul prelungirilor. Asta după ce nu a fost în stare să reacționeze sub nicio formă atunci când Italia subjugase complet Anglia și era aproape evident că va egala în repriza a doua.
I-a introdus pe Jadon Sancho și Marcus Rashford special pentru a executa lovituri de departajare și fix oamenii aceștia au ratat. Probabil ca Southgate s-a gândit ca dacă ii iese mutarea va fi considerat un mare strateg, dar ar fi trebuit sa știe și ca șansa este de partea celor curajoși.
Iar perspectiva eșecului plutea deasupra Angliei încă dinaintea penalty-ului bătut de atacantul lui Manchester United. Și asta pentru că Southgate a apelat la doi dintre jucătorii pe care i-a cam ignorat pe toată durata turneului final, așteptând acum salvarea și propulsia spre paradis.
Oare ce or fi gândit fiecare dintre ei atunci când au realizat că nu vor avea timp nici să transpire puțin pe teren, poate nici să atingă mingea, înainte de a șuta la ruleta rusească a penalty-urilor?! Și ce mesaj au perceput ceilalți jucători de pe teren cu o prestație impresionantă, precum Shaw sau Sterling, când au văzut că nu beneficiază de un capital de încredere din partea antrenorului lor? Apoi, a pus toată presiunea din lume pe umerii unui puști de 19 ani în locul unui fotbalist cu experiență și mai mult sânge rece în asemenea situații. Cel mai bun prieten al meu avea o vorbă: „nu faci nicio treabă cu pufanii”, lucru dovedit din plin și ieri, dar pesemne că Southgate nu a auzit-o până acum.
Și ce este mai trist este că Anglia a ratat de două ori șansa primului său titlu european pe Wembley, la o distanță de un sfert de veac, din cauza aceluiași om: Gareth Southgate. Prima oară, în 1996, a ratat lovitura decisivă în semifinala cu Germania, iar acum și-a nenorocit naționala prin deciziile stupide luate una după alta. Până și doamna Columbo ar fi rezolvat mai simplu problema… Nemaivorbind de nea Piți…
Așa că Anglia va mai avea de așteptat ceva vreme până când va putea cuceri un trofeu major. Poate că Southgate a fost omul potrivit să o ducă într-o finală, dar cu siguranță nu a fost antrenorul inspirat care să o și câștige.
P.S. Altfel, mă bucur că am scăpat, momentan cel puțin, de utilizatori ilegali ai microfonului, capabili de exprimări precum: „i-a pasat în cap”, sau de tot felul de alte experimente nereușite. Dar îmi va fi dor de nea Piți și de analizele lui cu totul aparte… Fără acestea, vara va fi mai săracă! 🙂
written by You may also want to read
