Zilele trecute, am aflat cu toții că Simona Halep și-a anunțat neparticiparea la Jocurile Olimpice de la Tokyo din cauza unor probleme medicale, iar la scurt timp, exemplul său a fost urmat și de celelalte jucătoare care ar fi avut drept de participare la cel mai mare eveniment sportiv al planetei. Imediat după ce ministrul Tineretului și Sportului, Eduard Novak, s-a declarat dezamăgit de hotărârea lor, mulți au sărit în apărarea fetelor întrebând retoric: ce a făcut statul pentru ele de poate emite pretenții?
Este foarte adevărat că multe din performanțele tenisului românesc au plecat de la investiții personale, de la sacrificiile imense ale familillor sportivilor, dar nu totul se limitează la bani. Sportul se bazează mult și pe emoție, pe sentimente, nicidecum pe un mercantilism extrem, iar refuzul sportivelor de a participa la Jocurile Olimpice mă face să cred că, pur și simplu, nu le pasă nici cât negru sub unghie de noi, cei care le susținem din tribune sau din fața televizorului.
În primul rând, Simona Halep este o jucătoare remarcabilă, dar nu am uitat nici faptul că în 2016, nu a participat la Jocurile Olimpice de la Rio de teama virusului Zika. Cel puțin la nivel declarativ. Dar eu i-am apreciat mereu pe sportivii care au trecut peste obstacolele vieții, iar adevărații campioni sunt cei cu un spirit de sacrificiu imens, dispuși să riște totul pentru glorie. Și chiar și în caz de eșec, ei au fost văzuți tot drept niște învingători. Pe când cei care au ales mereu calea ușoară nu au intrat niciodată în galeria marilor campioni.
Iar exemple de sportivi care au ales să lupte împotriva tuturor obstacolelor pentru a nu-și face de râs țara sunt nenumărate, Ivan Patzaichin fiind poate cel mai elocvent pentru România. În plus, au fost atleți care s-au accidentat în timpul cursei, dar au ales să nu se oprească, ci să treacă linia de sosire într-o minunată demonstrație de voință și de caracter, chiar dacă la mult timp după ce toți ceilalți concurenți terminaseră concursul. Aceștia sunt adevărații campioni pe care istoria îi va reține de-a pururi. Ceilalți, care concurează doar pentru ei și pentru câștiguri financiare, vor fi uitați de îndată ce își vor încheia activitatea sportivă.
În plus, există mereu tendința de comparație cu sportivi din țări apropiate ca posibilități cu noi, iar aici, jucătoarele noastre de tenis nu ies deloc prea bine. Croații Ivica și Janica Kostelic au atins gloria în schiul alpin după ce în copilărie au fost precum niște nomazi la competițiile din Europa. Cum nu dispuneau de prea mulți bani, aceștia dormeau fie în mașină, fie în cort, iar de multe ori, masa lor zilnică însemna doar sandvișuri! Dar niciodată cineva nu a pus problema în cazul lor că statul nu a făcut ceva pentru ei.
La fel este și Novak Djokovic, un exemplu din toate punctele de vedere. Spre deosebire de fițoasele noastre „tenismene”, care nu au participat nici la meciurile cu Italia de Fed Cup, în urma cărora România a retrogradat din Grupa 1 valorică, Nole a contribuit din plin la cel mai mare succes din istoria tenisului sârb, câștigarea Cupei Davis, și, evident, și-a anunțat recent participarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo. În plus, Djokovic chiar își ajută conaționalii, el oferind gratuit mâncare săracilor într-un local din Belgrad. Nole chiar încearcă să dea ceva înapoi comunității în care a crescut, cu toate că și în cazul său, statul nu l-a prea ajutat. Mai mult, el și-a petrecut o parte din copilărie ascunzându-se de bombardamentele americanilor. Ați auzit cumva ca vreuna dintre Sorana Cârstea, Patricia Țig, Irina Begu sau chiar Simona Halep să aibă vreo asemenea activitate caritabilă?
Atunci când un sportiv refuză să își reprezinte țara doar că nu are chef sau invocând o durere în cot este dureros pentru toți cei care au crezut în el. Și este dreptul meu ca suporter să îi condamn pentru gestul lor de lașitate. E treaba lor din ce motive aleg să nu transpire sub drapelul României la Jocurile Olimpice, dar este și dreptul meu de a le condamna decizia, ca un om trădat de cineva căruia i-a acordat toată încrederea.
Este ca și cum România ar intra într-un război și eu aș refuza să lupt pentru că țara nu a făcut nimic pentru mine. Dar aici vine faimosul discurs al lui John Fitzgerald Kennedy: „Nu trebuie să vă întrebați ce a făcut țara pentru voi. Întrebați-vă ce ați făcut voi pentru țară!”
written by You may also want to read
