Dacă Bombonera este locul de pelerinaj al tuturor fanilor de pretutindeni ai Bocăi, El Monumental reprezintă templul fotbalului la care se închină aproape toți argentinienii. Și asta pentru că a intrat în istorie drept locul unde Argentina s-a încoronat campioană mondială pentru prima oară, în 1978. Pe numele său oficial Antonio Vespucio Liberti, inspirat de fostul președinte al lui River, Monumentalul este cel mai impunător stadion al Țării Tangoului, cu o capacitate de 70 de mii de locuri, cu toate că recordul de asistență a fost de 112.309 spectatori la un meci cu Racing din 1975, care a pus capăt unei perioade de secetă cumplită în istoria clubului, de 18 ani fără niciun trofeu câștigat.
Așa cum și River își are originea în La Boca, la fel și Liberti a provenit din imigranți genovezi, care s-au așezat la sosirea în Argentina în cartierul devenit mai târziu casa Bocăi Juniors. Născut în 1902, Antonio Vespucio Liberti a devenit președintele lui River Plate pentru prima dată în 1933, când avea doar 31 de ani, și a mai ocupat această funcție în alte trei mandate, ultima oară între 1960 și 1967. De aceea, una dintre frazele celebre rostite de acesta a fost: „Dumnezeu nu mi-a oferit șansa de a avea copii, dar mi-a dat altceva în schimb. Acel loc special este ocupat de River”.
Înainte de a prelua frâiele clubului, Liberti a făcut parte din staff-ul administrativ, el fiind responsabil și pentru felul în care arată astăzi echipamentul lui River. Astfel, senor Antonio a decis ca echipa să treacă de la tricoul în dungi verticale albe și roșii la faimoasa diagonală roșie pe bluza albă, transmițând jucătorilor un mesaj devenit legendar: „Băieți, aveți grijă de el pentru că ACESTA este tricoul lui River Plate!”
În ciuda rivalității în continuă creștere cu Boca Juniors, Antonio Vespucio Liberti a avut o relație foarte apropiată cu președintele „genovezilor”, Alberto Jose Armando. Tot Liberti a orchestrat transferurile-record ale lui Bernabe Ferreyra și Carlos Peucelle, pentru care cei de la River au devenit cunoscuți în întreaga lume drept los millonarios. Dar cea mai curajoasă și mai importantă decizie luată de Antonio Vespucio Liberti în calitate de șef al lui River Plate a fost cea din octombrie 1934, când, în ciuda protestelor fanilor și a opiniei generale, i-a convins și pe alți membri ai consiliului director să investească într-un teren situat în districtul Bajo Belgrano, unde să fie ridicat noul stadion al echipei.
Până atunci, River a jucat în La Boca, locul nașterii sale, alături de rivala Boca Juniors, până în 1923, când s-a mutat mai la nord în Palermo. Numai că popularitatea în continuă creștere a fotbalului, în general, și a clubului, în special, a făcut ca, în scurt timp, cele 40 de mii de locuri ale Estadio Alvear y Tagle să se dovedească insuficiente pentru a satisface solicitările publicului pentru bilete.
Așa că Liberti a pus ochii pe terenul ocupat de Hipodromo de White, iar în decembrie 1935, a obținut un împrumut în valoare de 2,5 milioane de dolari de la Banco Hipotecario Nacional. Nouă luni mai târziu, în septembrie 1936, începea construcția viitoarei case a „milionarilor”. Socotelile inițiale au fost date, însă, peste cap de problemele întâmpinate de arhitecți și de echipa de constructori: stadionul avea nevoie de o fundație mult mai adâncă pentru a se evita prăbușirea, iar un sistem de irigații și pompe de apă erau mai mult decât necesare pentru a asigura stabilitate terenului. Astfel, costurile construcției aproape că s-au dublat, ceea ce a dus la creșterea împrumutului bancar la 5 milioane de dolari, iar proiectul arhitectural a trebuit modificat substanțial. În aceste condiții, s-a renunțat la forma de castron a stadionului, prevăzută inițial, și proiectanții s-au reorientat la cea de potcoavă, renunțându-se la peluza de nord. Astfel, construcția arenei, ce a avut drept model Colosseum-ul din Roma, s-a încheiat în 1938.
Pe 26 mai 1938, stadionul prevăzut și cu o pistă de atletism, în perspectiva unei eventuale candidaturi la organizarea Jocurilor Olimpice, a fost inaugurat cu ocazia unui meci amical câștigat de River Plate cu scorul de 3-1 în fața lui Penarol Montevideo. Câteva săptămâni mai târziu, naționala Argentinei a înfruntat Uruguayul în prima sa partidă pe arena care îi este casă și în prezent. Practic, nicăieri altundeva, La Albiceleste nu se simte mai confortabil, mai bine și mai iubită decât pe El Monumental.
Stadionul a căpătat forma actuală, de castron, așa cum fusese proiectat inițial în 1957 cu banii obținuți în urma transferului lui Omar Sivori la Juventus pentru 100 de milioane de pesos. Dacă din punct de vedere financiar vânzarea lui Sivori a fost un real succes, din punct de vedere sportiv, aceasta a condus la începutul celei mai negre perioade din istoria lui River: 18 ani fără niciun trofeu câștigat! El Monumental a fost definitivat în forma sa actuală, de castron-gigant, cu ocazia organizării Cupei Mondiale din 1978 de către Argentina.
În martie 1976, junta militară a preluat conducerea țării din mâinile lui Isabel Martinez de Peron, cea de-a treia soție a lui Juan Peron și prima femeie președinte din istorie la nivel mondial. Isabel a stat în arest la domiciliu timp de cinci ani înainte de a fi exilată în Spania în 1981 și este, în acest moment, cel mai vârstnic fost șef de stat al Argentinei încă în viață, la 90 de ani. Pentru a sprijini renovarea stadioanelor în vederea turneului final, dictatorul Jorge Rafael Videla a încurajat înființarea Entidad Autonoma Mundial 78 (EAM 78), societate cu care River Plate a semnat un contract în august 1976.
Practic, junta a împrumutat cu bani gruparea „milionarilor” pentru modernizarea Monumentalului, dar au existat destule voci răutăcioase care pretindeau că stadionul din Bajo Belgrano ar fi fost construit de dictatura militară. Ceea ce, istoric vorbind, nu este deloc adevărat!
Mai mult chiar, River Plate a avut de tras un sfert de secol pentru acoperirea împrumutului făcut în 1976. Și asta pentru că EAM 78 a fost lichidată la scurt timp după Cupa Mondială, iar River s-a trezit cu o datorie imensă de 170 de milioane de dolari, pe care a acoperit-o abia în 2001!
Antonio Vespucio Liberti a apucat să vadă cum templul lui River, pe care el l-a ridicat în anii ’30, a fost scena încoronării Argentinei drept campioană mondială, pe 25 iunie 1978. Cinci luni mai târziu, pe 28 noiembrie 1978, el a încetat din viață, iar peste opt ani, Monumentalul a fost redenumit în memoria sa.
*
Mă aflam în inima acestui stadion legendar, ce acum părea complet lipsit de viață, și îmi imaginam cum stau oare lucrurile când tribunele sunt înțesate de fani plini de pasiune. Îmi tot roteam privirile în stânga și în dreapta, în sus și în jos, pentru a surprinde orice detaliu și pentru a încerca să îmi formez o imagine cât mai reală a atmosferei din timpul unui meci pe Monumental, un adevărat mastodont compus din mii de tone de beton și oțel, ale cărui trepte puse cap la cap depășesc 50 de kilometri.
Prima senzație a fost că sunt în mijlocul unui colosseum modern: un imens castron vopsit în alb și cu inserții roșii, în care tribunele sunt despărțite de teren printr-un gard din sârmă ghimpată. Dacă în antichitate, aceste garduri erau pentru a împiedica fiarele și gladiatorii din arenă să sară în tribune și să atace spectatorii, acum menirea lor este să îi protejeze pe protagoniștii de pe gazon de furia maselor. Și, ca și cum sârma ghimpată nu era de ajuns, terenul este înconjurat de un șanț adânc de doi metri plin cu apă!
Băncuțele albe de lemn, ce aduc mult cu cele din parcurile bucureștene, domină fondul cromatic al arenei, iar inserțiile de roșu sunt oferite culoarea scărilor, de cărămiziul pistei de atletism ce înconjoară gazonul și de diagonalele emblematice care se întrepătrund ca niște aripi în zbor pe toată lungimea inelului superior al Monumentalului. În plus, culorile tradiționale ale lui River se regăsesc și în cele patru doze uriașe de Coca-Cola, unul dintre sponsorii constanți ai clubului, dispuse câte două în două din colțurile terenului, precum și de alte două sticle gigantice ale aceleiași companii, așezate în spatele celor două bănci de rezerve. Spre deosebire de Bombonera, Coca-Cola nu a trebuit să își schimbe culoarea siglei pe Monumental, din contră chiar, se potrivește perfect în decorul stadionului lui River.
Totodată, am rămas surprins când am văzut că Sanyo, firma japoneză de electronice, încă se numără printre sponsorii „milionarilor”. Cred că și aici aspectul cromatic a avut un rol important întrucât și culorile celor de la Sanyo sunt tot alb și roșu, dar în același timp, compania niponă a fost sponsorul principal al lui River Plate încă din anii ’80. Practic, Sanyo a fost a doua firmă care apare pe tricoul lui River, după francezii de la Peugeot, iar această loialitate reciprocă a rămas nealterată până astăzi, întrucât sute de televizoare Sanyo sunt fixate sub inelul al doilea al arenei pentru a permite celor de la primul nivel să revadă momentele importante din timpul partidei.
Din tribune, am coborât apoi la vestiare. În vestiarul oaspeților, ca să fim corecți, pentru că pe orice stadion din lumea asta, vestiarul gazdelor este un loc sacru, care nu poate fi profanat de nimeni. De acolo, am pornit pe tunelul lung de aproape 100 de metri ce duce spre gazon pentru a reproduce pașii făcuți de gladiatorii moderni ai fotbalului înaintea intrării în legendă. Tunelul seamănă cu cel pe care îl văzusem în urmă cu vreo zece ani pe fostul Central din Bănie, cu mențiunea că cel de la stadionul craiovean era tapetat cu fotografiile uriașe ale marilor glorii ale clubului, pe când cel de pe Monumental are pereții albi și goi.
De altfel, singurele elemente majore ale stadionului ce nu poartă culorile lui River sunt tunelul și scările de acces care fac legătura între acesta și terenul de joc. Ambele, colorate într-un verde turcoaz, purtau cel mai bine patina timpului care nu iartă pe nimeni și nimic: vopseaua era sărită pe alocuri, iar toate treptele erau știrbite pe margini de parcă cineva ar fi mușcat din ele. Pentru o clipă, m-am gândit chiar că scările acelea nu au mai avut parte de reparații de la Mundialul din 1978!
Și am ieșit pe teren! Senzația care te încearcă prima oară când urci fiecare treaptă spre gazon și ți se mai dezvăluie ceva din imensitatea arenei este unică. Sunt convins că atunci când stadionul este plin ochi, cum se întâmplă la majoritatea meciurilor lui River și ale naționalei Argentinei, idolii tribunelor simt că pornesc jocul în avantaj. Sau, cum se spune în fotbal, că au 1-0 de la vestiare. În același timp, ca adversar, trebuie să fie copleșitoare imaginea zecilor de mii de oameni care te împresoară din toate părțile cu fiecare pas în plus făcut pe drumul acela dinspre tunel spre gazon. Un drum similar celui făcut de gladiatori în antichitate și care pentru mulți era fără întoarcere.
Textul este desprins din cartea „Călătorie în inima celui mai fierbinte derby al Planetei Fotbal”, care va apărea în acest an.
written by You may also want to read
