Știm cu toții ce reprezintă ziua de 7 mai 1986 pentru fotbalul românesc și, mai ales, pentru fanii Stelei: momentul de apogeu în care i-am privit pe toți de sus, așa cum nu am mai făcut-o până atunci și, foarte probabil, nu o vom mai face vreodată. Dar prea puțini dintre noi știu ce însemnătate a avut această dată pentru FC Barcelona, echipa învinsă de Steaua în finala de la Sevilla.
Cel mai bine a exprimat dezamăgirea eșecului jurnalistul britanic Sid Lowe în cartea sa, Fear and Loathing in La Liga, în care a adunat mărturiile numeroaselor personaje implicate la clubul blaugrana în ceea ce chiar el a descris drept cea mai întunecată oră din istoria Barcelonei.
„A fost o traumă teribilă, ceva îngrozitor și disperat de trist”, a mărturisit vicepreședintele de atunci, Joan Gaspart, în timp ce Steve Archibald a recunoscut că și astăzi mai este bântuit de pierderea acelei finale. „Nici măcat nu au trecut de jumătatea terenului, pentru numele lui Dumnezeu! Ei nu vor să iasă la atac și să fie liberi, ei vor să câștige”, s-a destăinuit fostul atacant scoțian.
Managerul Terry Venables a spus că niciodată nu a mai fost atât de deprimat, iar Lobo Carrasco a declarat: „Port durerea în mine și acum și mă va însoți pentru totdeauna! De fiecare dată când o văd pe Barcelona jucând o finală de Champions League, un mic diavol se cuibărește în mintea mea și îmi spune că noi am fi putut fi primii. Este o putada psicologica… pur și simplu, se joacă cu nervii și mintea ta.” Atât de mare a fost dezamăgirea pentru extrema catalanilor din finala de la Sevilla încât a refuzat chiar să vină la București pentru un eveniment ce marca aniversarea a 10 ani de la acel duel.
„Oamenii au crezut că vom merge doar să ridicăm trofeul, nu să ne luptăm pentru el”, a povestit Angel Mur Ferrer, fost fotbalist al Barcelonei și fizioterapeutul echipei la ora finalei, care a continuat: „Nimeni nu auzise de Steaua. Eram la hotel și vedeam cum tot veneau autobuze pline cu suporterii Barcelonei. Terenul era al nostru, totul era al nostru.”
Sid Lowe chiar scrie, bazându-se pe mărturiile multor oameni din interiorul grupării catalane, că românii (nu se specifică aici dacă este vorba de cineva din cadrul clubului sau din conducerea țării) ar fi propus să trântească meciul! Pur și simplu, să vândă finala! Numai că cei de la Barcelona au refuzat și nu pentru că li s-ar fi părut lipsit de etică, ci pentru că, mai degrabă, nu părea necesar. Pichi Alonso și-a amintit: „Era atât de evident că o să câștigăm: ei nu aveau nicio reputație, niciun prestigiu. Erau 47 de mii de oameni pe stadion și 46.700 erau fani ai Barcelonei. Ce naiba puteau ei să facă?!”
Când s-a ajuns la penalty-uri, presiunea era și mai intensă, dar Barcelona încă mai credea că are o șansă: îl avea pe Urruti în poartă, datorită căruia a ajuns în finală, eliminând-o pe IFK Goteborg la lovituri de departajare. Numai că Bernd Schuster și Steve Archibald, specialiștii Barcei, ieșiseră de pe teren, iar catalanii nu mai aveau executanți obișnuiți de penalty-uri, iar oboseala și frustrarea începuseră să se instaleze în rândul lor. Nimeni nu mai dorea să bată un penalty! Venables l-a întrebat pe Alonso: „Pichi?”
„I-am răspuns: OK. Ar fi trebuit să îi zic: Spune-i maică-tii să bată! Mă încălzisem 100 de minute așteptând să intru, sunt enervat, nu mă poți ruga să execut. Dar tot credeam că putem câștiga și că vom fi eroi. Dar sunt copleșit de dubii … și am bătut acel penalty îngrozitor.”
Restul se știe…
written by You may also want to read
