Câștigarea Cupei Mondiale din 1950 de către naționala Uruguayului nu ar fi fost posibilă în veci fără Obdulio Varela, unul dintre cei mai mari eroi sportivi ai Americii de Sud și unul dintre cei mai charismatici căpitani din istoria fotbalului. Atât de puternică a fost influența sa în reprezentativa Uruguayului încât cu el pe teren, „celeștii” nu au pierdut niciodată un meci la Cupa Mondială.

Supranumit „El Negro Jefe” (Șeful negru) datorită tenului său închis la culoare, precum și calităților de lider absolut, Varela este considerat unul dintre cei mai buni mijlocași defensivi din istorie. Poziționat mereu între apărare și mijlocașii de creație, Obdulio Varela s-a distins ca un scut defensiv de netrecut și o santinelă descurajatoare pentru adversari, acesta fiind rolul în care s-a simțit precum peștele în apă.

Născut pe 20 septembrie 1917 la Montevideo, Obdulio Jacinto Muinos Varela a avut rădăcini africane, spaniole și grecești, care au contribuit din plin la conturarea personalității sale foarte puternice. Astfel, capacitatea de efort, atracția magnetică a mingii de fotbal, atitudinea de spartan și spiritul de sacrificiu au fost adunate în același individ, acestea fiind elementele ce l-au definit ca jucător pe Varela de-a lungul întregii sale cariere.

El a început să joace la Deportivo Juventud în 1936, pentru care a marcat 20 de goluri în 60 de meciuri, un procentaj excelent pentru rolul său de mijlocaș obișnuit mai degrabă să distrugă jocul adversarilor. Doi ani mai târziu, a trecut la Montevideo Wanderers, unde a debutat în prima ligă și unde procentajul reușitelor sale s-a îmbunătățit simțitor. De la un gol la trei meciuri, cum reușise la Deportivo Juventud, „El Jefe Negro” a ajuns la o medie de aproape un gol la două partide pentru Wanderers, cu 42 de reușite în 105 apariții.

În 1939, Varela a debutat în naționala Uruguayului într-un joc câștigat cu scorul de 3-2 în fața selecționatei din Chile la Copa America din Peru. El avea să adune 45 de selecții în prima reprezentativă, pentru care a înscris nouă goluri între 1939 și 1954. Momentul său de glorie s-a produs la Cupa Mondială din 1950, când și-a condus echipa spre un triumf ce părea imposibil în fața unei națiuni care se autoproclamase campioană a lumii încă dinaintea meciului decisiv pentru trofeul Jules Rimet.

Ca un veritabil lider, Obdulio Varela a condus prin puterea exemplului atât prin vorbe, dar mai ales prin fapte. Astfel, în 1945, la doi ani după ce semnase cu Penarol, cel mai important club din Uruguay, Varela a impresionat într-un meci cu River Plate printr-o prestație excelentă ce a dus la o victorie crucială a echipei sale. Entuziasmați, șefii clubului au oferit prime de 250 de pesos fiecărui jucător, iar lui Varela au vrut să îi dea dublu, moment în care căpitanul a intervenit, spunând răspicat: „Nu am jucat mai mult sau mai puțin decât altcineva. Dacă credeți că merit 500 de pesos, atunci dați tuturor 500 de pesos. Dacă ei merită 250 de pesos, atunci la fel merit și eu!”

În 1950, totul era pregătit ca Brazilia să câștige: medaliile, discursurile, cântecele, carnavalul de dupa meciul cu Uruguay, care părea o simplă formalitate. Mai mult, ziarul O Mundo din Rio de Janeiro a ieșit în ziua partidei cu următorul titlu, scris cu litere de o șchioapă pe prima pagină: „Aceștia sunt campionii mondiali!”, deasupra unei fotografii a Selecao.

Acesta a fost argumentul prin care căpitanul „celeștilor” și-a motivat colegii. În acea dimineață, consulul Uruguayului în Brazilia le-a adus 20 de exemplare jucătorilor naționalei, spunându-le: „Domnilor, se pare că ați fost deja învinși!” Numai că Varela a pus în toaleta fiecărei camere în care stăteau coechipierii săi câte o copie a cotidianului brazilian și i-a încurajat să urineze pe ea! Un adevărat lider în spiritul garra charrua, Varela avea să joace un rol determinant și înainte de startul jocului, când le-a transmis colegilor săi să nu se lase intimidați de presiunea celor 200 de mii de spectatori de pe Maracana: „Ieșiți calm pe teren și nu vă uitați în sus. Nu vă uitați deloc în tribune. Meciul se joacă aici, jos.”

Obdulio Varela a avut o intervenție cu un impact psihologic colosal și în timpul partidei, imediat după ce Friaca a deschis scorul pentru Brazilia, în minutul 47. Mai întâi, i-a luat mingea din brațe lui Alcides Ghiggia, care se grăbea să o repună la mijlocul terenului, apoi a început să protesteze la adresa arbitrului, reclamând un ofsaid. Varela era conștient că reușita lui Friaca a fost perfect regulamentară, însă totul a fost făcut pentru ca publicul din tribune să se mai liniștească. Euforia mulțimii de după marcarea golului s-a transformat încet-încet în nedumerire, apoi în insulte la adresa lui Varela și, într-un final, în liniștea pe care o și urmărea căpitanul „celeștilor”. „Lăsați-i să strige! În cinci minute, stadionul va arăta ca un mormânt și o singură voce se va face auzită. A mea! Acum a venit timpul să câștigăm meciul!”, le-a transmis Obdulio Varela uruguayenilor, care au recunoscut, ulterior, că dacă jocul s-ar fi reluat imediat, ar fi fost mâncați de vii de brazilieni!

Astfel, naționala lui Juan Lopez și-a recăpătat calmul și încrederea și a reușit să întoarcă rezultatul în favoarea sa grație reușitelor semnate de Juan Alberto Schiaffino și Alcides Ghiggia. Uruguayul s-a impus cu 2-1, a câștigat Cupa Mondială pentru a doua oară și a aruncat Maracana într-un lagăr al disperării și întreaga țară într-un ocean de durere. Dacă un eșec la fotbal poate cauza o dramă națională, atunci aceea a fost în Brazilia, în 1950. Polițiștii plângeau fără să se mai poată controla, mulți au fost spitalizați, ba chiar au fost raportate și câteva sinucideri.

Și totul a fost posibil datorită calităților de lider cu totul aparte ale lui Varela, care și-a păstrat echilibrul și bunul-simț și după victoria ce a adus titlul Uruguayului: „A fost doar noroc. Am fi putut juca de alte 99 de ori și să pierdem fiecare meci. Dar ăsta e fotbalul. Uneori, imprevizibilul joacă un rol important și lucrurile depășesc orice logică și rațiune. Cu cât mă gândesc mai mult la acest joc, sunt tot mai sigur că a fost un meci pe care l-am câștigat cu mintea și nu pe calitățile noastre.”

În ciuda succesului obținut împotriva tuturor, Obdulio Varela a empatizat și cu suferința poporului brazilian pentru acea înfrângere pe care nu o meritau, după cum el însuși a afirmat. El nu a ținut cont de sfaturile oficialilor uruguayeni și a ieșit să bea ceva într-un bar din Rio de Janeiro chiar în noaptea de după finală, sperând cumva ca nimeni să nu îl recunoască. Spre surprinderea sa, oamenii l-au identificat imediat, dar l-au felicitat și unii chiar l-au îmbrățișat și au rămas să bea cu el până târziu.

Pentru triumful de la Cupa Mondială din 1950, Varela a primit o recompensă decentă din partea federației, cât să își permită achiziționarea unui automobil Ford 1931, de care nu s-a putut bucura prea mult întrucât i-a fost furat după numai o săptămână! El a condus Uruguayul din teren și la Mundialul din 1954, dar s-a accidentat înaintea semifinalei cu Ungaria, pierdută cu scorul de 4-2 după prelungiri.

Cu el pe gazon, „celeștii” nu au fost învinși vreodată în 45 de partide. După Cupa Mondială din Elveția, Varela s-a retras din echipa națională, iar un an mai târziu, a spus adio carierei de fotbalist în tricoul lui Penarol, pentru care a înscris 72 de goluri în 302 partide disputate între 1943 și 1955.

La fel ca mulți dintre colegii săi de generație, Obdulio Varela a dus o viață modestă după retragerea din fotbal până în clipa dispariției sale, pe 2 august 1996, la vârsta de 78 de ani. El rămâne unul dintre marii eroi naționali ai Uruguayului, fără de care ar fi fost imposibil cel mai strălucitor moment din istoria fotbalului celest.

P.S. Povestea lui Obdulio Varela poate fi citita si in editia a doua a cartii „100 de fotbaliști legendari”, care va apărea în acest an.

Facebook Comments