Astazi, ne asteapta un nou episod din mult asteptatul El Clasico, duelul dintre Real Madrid si FC Barcelona care imparte Spania in doua. Cu aceasta ocazie, va invit sa ne reamintim de episodul din toamna lui 2013, cuprins in cartea „Jurnalul unui iubitor de fotbal”.
În seara în care stelele se aliniază pentru a-i face pe cei mai mari fotbaliști ai planetei să strălucească la intensitate maximă, El Clasico intră într-o nouă dimensiune! Au trecut doar șapte luni de la ultimul duel Barca – Real, dar ambii coloși ai fotbalului spaniol și-au schimbat complet fața sub comanda noilor dirijori, Gerardo Tata Martino și Carlo Ancelotti. Au apărut alte două supervedete, Neymar și Gareth Bale, cumpărate pentru 150 de milioane de euro, dar și acest episod din ceea ce a devenit un clasic al fotbalului mondial pare acaparat de oamenii-record, Lionel Messi și Cristiano Ronaldo. Indiferent, însă, de starurile din teren, El Clasico nu își pierde din strălucire. Pentru că El Clasico rămâne El Clasico! De la această oră, Andrei Niculescu și Bogdan Socol vă spun bună seara de pe Camp Nou și vă invită să rămâneți alături de Digi Sport 1 pentru meciul de care nu ne plictisim și nu ne săturăm niciodată, Barcelona – Real Madrid!
Credeam că văzusem şi trăisem tot ceea ce înseamnă aventură straşnică la Istanbul, în urmă cu un an, numai că, aşa cum spunea Forrest Gump, viaţa este precum o cutie cu bomboane: niciodată nu ştii ce urmează. Aşa au stat lucrurile şi la primul Clasico după plecarea lui Jose Mourinho de la Real Madrid la Chelsea, la care am mers alături de Andrei Niculescu şi operatorul Adrian Glodeanu. Absolut toată deplasarea a fost foartă liniştită, cu o vreme splendidă şi un meci mai calm ca niciodată, dacă îl raportăm la războaiele de până în vara lui 2013 ale lui Mourinho cu Barca. Totul s-a schimbat radical din momentul în care ne-am luat rămas bun din comentariu la finalul jocului de pe Camp Nou. Fără să ne dăm seama, am intrat ca într-un vârtej din care nu credeam că mai putem ieşi vreodată!
*
În ultimii ani, El Clasico a însemnat o adevărată luptă de gherilă între Barcelona și Realul lui Jose Mourinho. Amplificat în perioada în care Pep Guardiola era antrenorul catalanilor, conflictul a fost întreținut și după plecarea acestuia în anul sabatic dinainte de a semna cu Bayern Munchen în 2013. De când o preluase pe Real, în 2010, Mourinho a tot înveninat atmosfera și a provocat adevărate războaie mediatice înaintea bătăliilor cu Barca, iar fiecare Clasico a arătat precum un război pe viață și pe moarte. Portughezul a avut motivele sale să procedeze astfel: a fost un cavaler Jedi instruit în Catalunya de doi veritabili maeștri ai fotbalului-spectacol, Sir Bobby Robson și Louis Van Gaal, dar trecut apoi de Partea Întunecată a Forței, după ce a fost respins tocmai de orașul pe care îl iubise atât de mult. Orașul în care i se născuse unul dintre cei doi copii, dar pentru care el este doar un simplu translator! Atât de mare a fost dorința de răzbunare a lui Mourinho atunci când o înfrunta pe Barcelona încât fiecare duel căpăta proporții cosmice pentru el. Fie că a câștigat, fie că a fost umilit, nimic nu s-a schimbat de-a lungul vremii pentru Jose! Fie că era la Chelsea, la Inter Milano sau la Real Madrid, Mourinho a văzut mereu roșu în fața ochilor atunci când destinul i-o scotea din nou în cale pe Barca. Iar pe banca „albilor„, a avut parte de bătălii memorabile: celebra manita din primul său Clasico, în 2010, când a fost călcat în picioare pe Camp Nou, revanșa din finala Copei del Rey din 2011, când a dat semnalul trezirii Madridului în fața complexului catalan, sau Supercupa din vara aceluiași 2011, când a ratat trofeul și i-a înfipt un deget în ochi antrenorului secund al catalanilor, Tito Vilanova. În cei trei ani petrecuți la Madrid, portughezul a avut marele merit de a o aduce pe Real la același nivel cu Barcelona, lucru ce părea greu de conceput în 2009, când gruparea blau-grana cucerea toate trofeele posibil, performanță unică în fotbal: Champions League, titlul în Primera Division, Cupa Spaniei, Supercupa Europei, Supercupa Spaniei și Mondialul Cluburilor. Mai mult, Mourinho, prin războiul său psihologic dus la rangul de artă absolută, l-a făcut pe Guardiola, creatorul Barcelonei perfecte, să se retragă din luptă.
Acum, în locul lui Mourinho venise Carlo Ancelotti. Italianul tocmai luase campionatul în Franța cu Paris Saint-Germain și avea un CV cel puțin la fel de impresionant ca și portughezul: câștigase de două ori Liga Campionilor cu AC Milan și reușise eventul campionat-cupă cu Chelsea, în 2010. Ancelotti a adus un alt stil la Madrid, mult mai diplomat, îmbrățișat imediat de jucătorii Realului, care ajunseseră să fie dezbinați spre finalul erei Mourinho.
CITESTE SI | RIVALDO, MAGIE SI SPECTACOL
Schimbarea de atitudine am simțit-o și noi din momentul sosirii în Catalunya, dar mai ales pe toată durata meciului. Nici în ziare, nici la televiziunile din Spania, dar, mai ales, nici pe teren nu a mai existat acea tensiune uriașă care făcea ca temperatura fiecărui Clasico să atingă punctul de fierbere.
Dintotdeauna, Barca – Real a însemnat mai mult decât un meci. El Clasico a însemnat dintotdeauna Catalunya versus Castilla, o națiune aparte împotriva statului, lupta pentru independență contra dictaturii franchiste. Niciodată nu a fost vorba doar de fotbal. Este și o poveste politică, socială și culturală, dar mai presus de toate, una umană. Din 2009, însă, El Clasico s-a transformat într-un duel între Lionel Messi și Cristiano Ronaldo, starurile-simbol ale celor două cluburi ajunse într-o rivalitate cum puține au existat în istoria sportului mondial, de nivelul celor dintre Roger Federer și Rafa Nadal, în tenis, Michael Jordan și Magic Johnson, în baschet, Anatoli Karpov și Gari Kasparov, în șah, sau Ayrton Senna și Alain Prost, în Formula 1.
Mereu, Barcelona – Real Madrid a fost meciul secolului sau al mileniului chiar dacă uneori se dispută și de opt ori într-un an. Practic, când cele două cluburi se înfruntă, Spania este divizată în două părți: jumătate blanco, jumătate blau-grana. Toată lumea ține cu Real sau Barca, o spune chiar selecționerul Furiei Roja, Vicente del Bosque, fost jucător și antrenor al Madridului. Conform unui studiu efectuat în urmă cu doi ani de Centrul de Investigații Sociologice, 60 la sută dintre spanioli susțin una dintre cele două echipe: 13,2 milioane țin cu Realul, iar 10,4 milioane cu Barcelona. Jumătate din Spania ține cu Realul, iar cealaltă jumătate, cu Barca, chiar dacă le susțin pe Zaragoza, Oviedo, Almeria sau Ponferradina. O spune Luis Milla, care a jucat șase ani la Barcelona și șapte la Madrid.
*
Cu un asemenea fundament, acest Clasico a cam dezamăgit. Ritmul jocului a fost departe de ceea ce trăisem în anii trecuți și niciunul dintre cei doi antrenori nu a arătat inspirație, mai mult chiar, Ancelotti a surprins cu folosirea lui Sergio Ramos pe postul de mijlocaș defensiv, o mutare care s-a dovedit falimentară. Totul a fost decis de calitatea jucătorilor din teren, Neymar și Alexis Sanchez aducându-i Barcei un avantaj de două goluri, suficient pentru obținerea victoriei, în ciuda reușitei din minutul 90 a lui Jese Rodriguez, ultima perlă scoasă din academia Realului.
O dată terminat meciul, au început peripețiile noastre! Am coborât repede de la locul de comentariu și am rămas chiar lângă stadion, tot în incinta complexului sportiv, pentru o intervenție în direct pentru emisiunea Fotbal European, alături de Gică Craioveanu. După vreun sfert de oră, când am terminat treaba și am vrut să ne strângem lucrurile pentru a pleca, am constatat că îmi lipsește borseta în care aveam buletinul de identitate, permisul de conducere, legitimația de serviciu și 80 de euro. E drept că, atunci când am avut live-ul, am observat că în apropierea noastră se oprise un grup de arabi ce tocmai ieșise de la meci, dar nu le-am dat prea multă importanță. O primă greșeală!
Cum a doua zi era duminică și avionul nostru pleca până în prânz, am pus imediat mâna pe telefon și l-am sunat pe colegul nostru de la Madrid, Ciprian Bălțoiu, căruia i-am explicat situația și pe care l-am întrebat cum trebuie să procedez pentru a putea obține un act necesar ieșirii din Spania. Ciprian s-a folosit de relațiile sale din perioada în care a fost viceconsulul României la Madrid și mi-a spus ca a doua zi, la ora 9 dimineața, să fiu la consulatul României din Barcelona pentru a primi un document temporar de călătorie pentru care trebuie să plătesc 60 de euro. Am fost și la cea mai apropiată secție de poliție pentru a raporta furtul, dar fără vreo speranță de a mai recupera ceva. Apoi, am încercat să mă liniștesc. Totul părea în regulă, mai ales că Andrei ne confirmase că urma să decolăm la ora 12:15. Marea problemă a fost că tocmai în acea noapte, se trecea la ora de iarnă și ceasurile se dădeau cu o oră în urmă, iar Andrei nu a mai verificat pe biletele de avion ora exactă a plecării, bazându-se pe experiențele anterioare, după atâtea drumuri la Barcelona. A doua greșeală!
CITESTE SI | ROBERTO CARLOS, FILE DE POVESTE
A doua zi, consulul a fost foarte amabil și m-a ajutat să intru repede în posesia acelui document de călătorie contra unei taxe nu neapărat ieftine, mai ales dacă te gândești că tocmai ce trecusem printr-o experiență destul de traumatizantă. M-am și întrebat atunci oare ce se întâmplă cu cineva care este jefuit în străinătate de toate actele pe care le are la dispoziție, de toți banii și de toate cardurile sale? Automat, nu îi mai poate trimite bani din țară pentru că nu are vreun act de identitate să îi ridice de la bancă și nu are nici posibilitatea de a plăti taxa consulară pentru un document de călătorie. Omul ăla cum se mai poate întoarce în țară? La aeroport, am ajuns la ora 11, nerăbdători să lăsăm în urmă toată această aventură nefericită. Numai că nu mai vedeam pe nicăieri, pe niciun tabel informativ, ceva legat de zborul nostru. Am început să ne agităm din nou, simțind că ceva nu este în regulă, moment în care Andrei și-a dat seama de ce se întâmplă și ne-a spus pe un ton resemnat: „Am pierdut avionul!” Își amintise că, de fapt, o dată cu trecerea la ora de iarnă, se schimbase și ora de plecare a avionului de la Barcelona spre București, de la 12:15 la 11:10! Era deja prea târziu pentru noi! Andrei a început imediat să sune la agenția de turim care ne rezervase biletele și cazarea și a căutat un alt zbor pentru ziua de duminică, însă, cum nu a găsit nimic la un preț avantajos, a rămas să ne întoarcem a doua zi în România cu zborul pe care tocmai îl ratasem! În asemenea situație, a făcut și rezervare pentru încă o noapte la un alt hotel, mai ieftin decât cel în care am stat în precedentele zile, situat chiar lângă Rambla.
Dincolo de toate necazurile noastre, ziua era splendidă: la soare, erau 30 de grade, astfel că ne-am zis că măcar am putea profita măcar de vreme și să ne mai bucurăm de o zi în plus pe străzile Barcelonei. După ce ne-am cazat la noul hotel, se făcuse ora 15, iar Andrei a preferat să rămână în cameră pentru a se odihni puțin, în timp ce Adi și cu mine am decis să mergem spre plajă. După vreun ceas și jumătate în care am reușit să ne relaxăm într-un final, uitând de toate pățaniile de până acum, asupra noastră s-a mai abătut o belea. În timp ce Adi era în mare, eu m-am dus la câțiva de metri de prosopul nostru pentru a mai face câteva fotografii cu telefonul mobil. Totul a fost o chestiune de doar câteva minute. L-am auzit pe Adi care ieșise din apă și mă întreba agitat dacă am luat eu cumva rucsacurile de pe prosop. M-am frecat la ochi sperând că sunt prins într-un coșmar continuu și că ar trebui să mă trezesc, doar că nu s-a întâmplat nimic de genul acesta! Pur și simplu, bagajele noastre dispăruseră, de parcă le-a fi înghițit pământul. I-am întrebat și pe cei din apropierea noastră dacă au văzut pe cineva care să fi umblat la lucrurile noastre, dar nimeni nu a observat nimic suspect. Nu mi-a venit să cred că la doar câțiva pași în spatele meu cineva ne-a furat fără ca nimeni să nu apuce să zică nici pâs! Ce era de făcut? Am făcut inventarul pagubelor și am observat că mie îmi dispăruseră ca prin farmec tricoul, un maieu și pantalonii scurți, în timp ce Adi avea în rucsacul furat o pereche de blugi și telefonul mobil, în care erau imortalizate toate momentele importante de la primul său Clasico! Noroc că hoții ne lăsaseră, totuși, prosopul, cele două perechi de adidași și tricoul lui Adi. Astfel, nu a trebuit să plec de pe plajă doar în costum de baie. Eram chiar caraghios: încălțat în adidași, cu un șort de plajă și un prosop pe spate, am luat-o la pas în căutarea unui taxi care să ne ducă mai repede la hotel, unde ne aștepta Andrei, pe care îl sunasem să-i dau noile vești. Cum nu ne-a luat nimeni, a trebuit să mergem vreo doi kilometri pe jos până la intrarea pe Rambla, în dreptul statuii lui Cristofor Columb, unde era o stație de taximetre. Pe tot drumul ăsta, m-am gândit doar ce bine este că aici nu mă cunoaște nimeni, altfel aș fi putut ajunge subiect principal la emisiunile tabloid sau pe site-urile ziarelor care vânează cancan-uri. Ciprian Bălțoiu, care aflase și el de ultima noastră pățanie, mă și sunase să îmi spună în glumă că m-a văzut la un breaking-news alergând despuiat pe străzile Barcelonei! Ce-i drept, nu era departe de adevăr! Foarte mulți din oamenii pe lângă care am trecut nu și-au ascuns uluiala atunci când m-au văzut cum eram, ba chiar un puști a rămas la propriu cu gura căscată. Poate că la noi, nu e nimic anormal în a vedea pe străzi un tip care umblă doar în slipi, însă în Barcelona, poliția dă amenzi grase dacă dă peste cineva precum eram eu în situația asta. La toate aceste reacții ale trecătorilor, eu nu aveam decât să răspund cu un zâmbet inocent. Până la urmă, ce se mai putea întâmpla după ce îmi fuseseră furate actele, pierdusem avionul și apoi rămăsesem și fără haine pe plajă la ora la care ar fi trebuit să fiu deja acasă?!
BETFAIR TI-A MAI PREGATIT O SURPRIZA PENTRU ACEST WEEKEND! INTRA AICI SI VEZI DESPRE CE ESTE VORBA!
Ajunși, într-un final la hotel, ne-am baricadat în camerele noastre, asigurându-ne doar să nu ne mai lovească iarăși vreo pacoste până la urcarea în avion. A doua zi, singura emoție pe care am mai avut-o a fost după ce am predat bagajele de cală și am trecut de controlul corporal, când Ciprian ne-a sunat să ne anunțe că este o problemă legată de rezervarea noastră și să ne grăbim spre poarta de îmbarcare pentru a o clarifica imediat. Moment în care Adi a răbufnit: „Acum că am ajuns până aici, mă leg și de roata avionului ca să ajung în țară! ” Nu a fost cazul, însă, de a recurge la gesturi extreme, astfel că peste patru ore eram cei mai fericiți oameni când puneam din nou piciorul pe pământul României.
written by You may also want to read
Pingback: POVESTEA "LA DECIMA" - Bogdan Socol
Pingback: PIONIERII MARILOR DERBY-URI - Bogdan Socol