DI STEFANO, OMUL CARE A AMPLIFICAT RIVALITATEA DINTRE REAL MADRID ȘI BARCELONA

„Alfredo Di Stefano a fost cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, mai mare chiar și decât Pele. Era simultan ancora din apărare, playmaker-ul de la mijloc și cel mai periculos om de gol din atac”, a spus legendarul antrenor Helenio Herrera despre jucătorul care a avut cel mai mare impact din istoria fotbalului. Geniul absolut care a transformat-o pe Real Madrid în ceea ce este astăzi, cel mai mare club de fotbal din lume, a fost elogiat și de o altă legendă a vremurilor sale, Eusebio: „A fost eroul meu. Di Stefano a fost cel mai complet fotbalist din istorie. Cel mai bun. Înalt, rapid, agil, energic, tehnic și un finalizator excelent. Foarte bun cu ambele picioare și cu capul.”

În momentul în care Di Stefano și Real Madrid s-au intersectat, destinul clubului spaniol s-a schimbat ireversibil. Cu el în prim-plan, los blancos au atins apogeul gloriei fotbalistice, irepetabila performanță de a cuceri de cinci ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni. De aceea, președintele Florentino Perez a afirmat: „Di Stefano este Real Madrid. Alfredo a fost cel mai bun în toate sensurile cuvântului pentru felul în care a revoluționat fotbalul și pentru valorile avute.”

Supranumit La Saeta rubia, Alfredo Di Stefano este al șaselea marcator all-time din campionatul Spaniei și al treilea din istoria Realului, cu 216 goluri în 282 de partide, disputate între 1953 și 1964. În întreaga lui carieră, Di Stefano a înscris 418 goluri în 510 partide, iar frumusețea majorității acestora l-au făcut să glumească astfel: „Să înscrii goluri este ca atunci când faci dragoste: toată lumea știe să o facă, dar nimeni nu o face ca mine!”

Până în 2015, a fost cel mai prolific jucător din istoria El Clasico, derby-ul dintre Barcelona și Real Madrid, fiind depășit doar de Lionel Messi. Puternic, rapid, eficient, cu o condiție fizică ireproșabilă, creativitate, viziune și versatilitate tactică, Di Stefano putea juca pe apoape orice poziție pe teren. Miguel Munoz, fostul său coechipier, spunea: „Măreția lui Alfredo este că atunci când îl ai în echipă, ai doi jucători pe fiecare poziție!”

Spiritul său de luptă și mentalitatea de învingător îl făceau să își dorească să aibă mereu mingea la picioare, iar pentru asta, era capabil să coboare în linia de mijloc sau chiar în defensivă pentru a primi o pasă sau pentru a ajuta la recuperarea posesiei.

Spaniolii consideră că fotbalul poate fi împărțit în două perioade: cea de dinainte de Alfredo Di Stefano și cea de după el. Nenumărați jucători au produs momente de magie, au cucerit trofee fără număr sau și-au condus echipa spre victorie, dar sunt foarte puțini cei care pot pretinde că au schimbat cu adevărat istoria. „Nimic nu ar mai fi fost la fel fără el!”, o spune fostul său coechipier, Paco Gento.

Identitatea Realului este legată enorm de mult de ceea ce a adus Di Stefano. Fără el, nu ar mai fi existat, poate, galacticii, grandoarea actuală și popularitatea uriașă a Madridului în Spania și în lume. A spus-o cel mai bine chiar Emilio Butragueno, fostul mare atacant al „albilor” și, ulterior, director sportiv al clubului: „Istoria Madridului începe cu Alfredo.”

Când Di Stefano a ajuns la Real în 1953, clubul câștigase doar două titluri de campioană în 50 de ani de existență, iar ultimul trofeu fusese obținut în 1947, Copa del Rey. În următoarea jumătate de secol, Madridul era deja cel mai galonat club de fotbal din lume, cu nouă Cupe ale Campionilor și 29 de titluri în La Liga, și totul datorită lui Di Stefano. Acesta a pus bazele unei relații indestructibile între los blancos și Cupa cu Urechi Mari, devenită competiția-fetiș a madrilenilor și care se putea numi chiar Cupa Real Madrid în anii săi de pionierat.

„Nu cred că există vreun fotbalist care să se fi născut sau care urmează să se nască și care să îl poată egala măcar. Fizic, era incredibil. Oamenii îl compară cu Pele, dar el juca în orice poziție. În absolut orice poziție! L-am văzut o dată salvându-și echipa de la primirea unui gol printr-o intervenție în propriul careu și imediat a ajuns în careul advers și a marcat. Era o bestie. Nimeni nu îl putea opri. Nu ați mai văzut un jucător cum era el și nici nu veți mai vedea vreodată!”, este reverența lui Juan Santisteban în fața fostului său coleg de la Madrid.

Iar ceea ce a însemnat cu adevărat pentru Real este explicat într-o anecdotă care a circulat mult timp în Spania: un băiat se plimba cu tatăl său într-un parc, când vede statuia lui Di Stefano și își întreabă părintele: „Tati, acesta a fost un fotbalist?” La care tatăl răspunde: „Nu, a fost o echipă!”

Singurul cuvânt din vocabularul lui Di Stefano era victoria și mereu își dorea mai mult atât la antrenamente, cât și în meciuri, ceea ce motiva întreaga echipă. „Era un campion înnăscut și era obsedat de același lucru: victorie, victorie, victorie”, a explicat fostul lui coleg, Pachin, mentalitatea de învingător a lui Don Alfredo, completat de un alt jucător al Realului din acea perioadă, Amancio: „Era un fundaș, un mijlocaș și un atacant. Era un robot dat naibii. Făcea totul și niciodată, dar niciodată nu obosea!”

Întreaga sa carieră la Real Madrid a fost plină de succese, câștigând 18 trofee în 11 sezoane, timp în care a înscris 308 goluri în 396 de meciuri oficiale, în toate competițiile. El a marcat 49 de goluri în 58 de meciuri în Cupa Campionilor, dintre care șapte în cele cinci finale câștigate între 1956 și 1960, iar procentajul său nu a mai fost atins de niciun alt jucător până în prezent.

„Madridul nu mai câștigase campionatul de ani buni, dar era un club prestigios din capitală cu un stadion extraordinar și jucători mari. Asta ne obliga să dăm tot ce avem mai bun. Am venit să realizez ceva măreț. Nu am venit doar pentru bani, am venit să câștig”, a mărturisit Di Stefano, care a fost distins cu Balonul de Aur de două ori, în 1957 și 1959. În același timp, el este singurul fotbalist din lume care a primit și un Super Balon de Aur, în 1989.

„Tot terenul de joc încăpea în ghetele lui. Terenul se năștea din picioarele lui și din picioarele lui creștea. Din poartă în poartă, Alfredo Di Stefano alerga acoperind terenul: cu mingea, schimbând frontul, schimbând ritmul, de la pasul mărunt și liniștit la ciclonul de neoprit; fără minge, demarcându-se în spațiile goale și căutând aer când jocul se încingea. Nu avea o clipă liniște. Om cu capul sus, vedea întreg terenul și îl traversa în galop, deschizând breșe pentru a lansa asaltul. Se afla la începutul, în desfășurarea și în finalizarea fazelor de gol și înscria goluri de toate culorile. Iar la ieșirea de pe stadion, lumea îl purta în triumf”, i-a conturat cel mai bine stilul de joc scriitorul uruguayan Eduardo Galeano, în cartea „Fotbalul, lumini și umbre”.

Alfredo Di Stefano Laulhe s-a născut pe 4 iulie 1926 la Barracas, o suburbie a capitalei Argentinei, Buenos Aires. Tatăl său, Alfredo senior, provenea din prima generație de italo-argentinieni, după ce părinții săi emigraseră în America de Sud în secolul XIX, iar mama lui, Eulalia Laulhe Gilmont, era o argentiniancă cu origini irlandeze și franceze.

În 1944, Alfredito, cum era alintat de familie, a ajuns să dea o probă de joc la echipa de tineret a lui River Plate în urma unei telegrame expediate de tatăl lui, un fost atacant al „milionarilor”, retras prematur în 1915 din cauza unei accidentări la genunchi. Doar 30 de minute au fost suficiente pentru a-i impresiona pe antrenorii lui River, iar un an mai târziu, făcea deja pasul spre prima echipă, unde a debutat pe 15 iulie 1945 într-un meci pierdut cu 2-1 în fața lui Huracan. A fost singura lui apariție în acel sezon, încheiat cu câștigarea titlului în Argentina, dar nici nu a avut nevoie de mai mult pentru că președintele lui Huracan i-a remarcat potențialul și l-a împrumutat întrucât șansele de a fi titular la River erau destul de reduse.

Di Stefano nu a dezamăgit deloc, evidențiindu-se rapid prin calitățile sale deosebite. Primele lui goluri au venit într-un meci cu Estudiantes, câștigat cu 3-1, apoi, tocmai împotriva lui River Plate, a înscris cel mai rapid gol din istoria campionatului Argentinei, după numai 10 secunde. Cele 10 reușite în 25 de partide i-au făcut pe șefii lui Huracan să încerce să îl transfere definitiv pe Alfredo, dar suma de 90 de mii de pesos solicitată de River a fost prohibitivă pentru ei. Astfel, Di Stefano a revenit la River Plate în 1947, devenind o piesă integrantă a faimoasei La Maquina, după ce l-a înlocuit pe Adolfo Pedernera, plecat la Club Atletico Atlanta. Mult timp după ce s-a retras de pe teren, Alfredo a mărturisit că cei mai talentați jucători alături de care a evoluat vreodată nu au fost Puskas, Kopa sau Gento, ci membrii celebrei mașinării de fotbal a lui River Plate.

Poreclit El Aleman (Germanul) datorită trăsăturilor sale, Alfredo Di Stefano fost la înălțime încă din primul sezon pe El Monumental, fiind golgeterul campionatului, cu 27 de reușite în 30 de meciuri, prin care a condus-o pe River spre titlu. În același an, Di Stefano a câștigat și Cupa Aldao, un precursor al Copei Libertadores, unde se înfruntau campioanele Argentinei și Uruguayului, după o dublă victorie, 4-3 și 3-1 cu Nacional Montevideo, și a debutat cu în naționala Argentinei la Copa America, într-un meci cu Bolivia, disputat pe 4 decembrie 1947 și câștigat cu 7-0. El a marcat șase goluri în cele șase partide jucate la competiția din Ecuador, ajutând Argentina să își apere trofeul câștigat cu un an în urmă.

Totuși, acestea vor fi singurele apariții ale lui Alfredo în naționala „pumelor” întrucât o grevă a fotbaliștilor din Argentina și neînțelegerile dintre federațiile din Argentina și Brazilia au dus la neparticiparea echipei la Cupa Mondială din 1950, precum și la edițiile din 1949 și 1953 ale Campionatului Americii de Sud.

Mai mult, Copa America din 1947 avea să rămână singurul turneu final la care Di Stefano a participat, deși el a jucat pentru trei echipe naționale, Argentina, Columbia și Spania, un lucru imposibil în zilele noastre. Astfel, în 1954, la Cupa Mondială din Elveția, el era suspendat de FIFA, în 1958, a ratat în mod neașteptat calificarea la Mundialul din Suedia cu naționala Spaniei, iar în 1962, s-a accidentat cu puțin înaintea startului competiției din Chile.

În 1948, jucătorii din campionatul Argentinei au început să își arate tot mai mult nemulțumirile față de faptul că stăteau la mâna cluburilor, a căror bunăstare nu se reflecta și în veniturile fotbaliștilor. Acestora nu li se garanta nici măcar un salariu minim, iar întârzierea plăților era la ordinea zilei. Mai mult, jucătorii puteau pleca de la o echipă la finalul contractului doar când clubul respectiv își dădea acordul! În această situație, nu a mai fost decât un pas până la greva fotbaliștilor din prima ligă argentiniană, condusă de colegul și mentorul lui Di Stefano de la River, Adolfo Pedernera și care a durat opt luni. Alfredo a fost și el unul dintre liderii mișcării prin care jucătorii cereau salarii mai mari, conforme cu meritele lor, iar curând aceasta a devenit cunoscută drept „greva lui Di Stefano”. Cum campionatul, înghețat în momentul izbucnirii grevei, trebuia finalizat, cluburile au apelat la jucători de la tineret, astfel că starurile din Argentina au făcut pasul spre Columbia, unde opera o ligă pirat, nerecunoscută de FIFA.

Di Stefano a fost încântat să i se alăture lui Pedernera la Millonarios Bogota, unde erau acordate salarii decente și bonusuri de victorie consistente de 10 mii de pesos. Alfredo s-a simțit ca peștele în apă în Columbia, unde a cucerit trei titluri de campion în Dimayor, cum era cunoscută prima divizie, și o cupă, înscriind 267 de goluri în 292 de meciuri pentru Millonarios. De aceea, el este recunoscut drept unul dintre cei mai buni fotbaliști din istoria campionatului Columbiei. În același timp, Di Stefano a apărut și în patru partide amicale în naționala Columbiei, cu toate că nu deținea pașaport columbian, însă acestea nu figurează în statisticile oficiale FIFA.

În octombrie 1951, reprezentanții primei ligi columbiene au semnat Pactul de la Lima cu FIFA, prin care Dimayor urma să fie recunoscută de forul internațional în schimbul întoarcerii jucătorilor străini în țările lor în octombrie 1954.

Dar curând, avea să se producă un eveniment de cotitură în cariera lui Alfredo di Stefano. În 1952, Millonarios a fost invitată în Spania la turneul dedicat celei de a 50-a aniversări a clubului Real Madrid. Câștigătoarea trofeului a fost chiar echipa columbiană, care a învins-o cu 4-2 pe Real, iar Di Stefano a înscris două goluri. După joc, preşedintele Realului, Santiago Bernabeu, a rostit istorica frază: „Di Stefano trebuie luat cu orice preţ”.

Dar până să îl transfere la Madrid, Bernabeu a avut de dus o luptă teribilă cu marea rivală FC Barcelona, care era și ea interesată de fotbalistul argentinian. A pornit un adevărat război juridic întrucât catalanii s-au înțeles pentru transfer cu River Plate, clubul de care Di Stefano încă depindea formal, în timp ce Realul a bătut palma cu Millonarios. Drept consecinţă, FIFA i-a interzis să joace în Spania până ce Real şi Barcelona nu ajung la o înţelegere. În cele din urmă s-a găsit o soluţie: doi ani, Di Stefano trebuia să joace la Real, apoi doi ani la Barca, câte un sezon alternativ la fiecare club, iar costurile să fie împărțite în mod egal. „Cine a sugerat așa ceva nu are habar de fotbal: cum aș fi putut înscrie goluri pentru o echipă azi și pentru cealaltă mâine?!”, a explicat situația chiar cel în cauză într-un interviu acordat unei televiziuni catalane în 1999.

Alfredo chiar jucase în câteva meciuri amicale pentru Barcelona înainte ca înțelegerea să intre în vigoare și să se consume primul său sezon la Real. Pe 23 septembrie 1953, el a ajuns la Madrid la ora 10:30 dimineața, după ce plecase din Barcelona cu un tren de noapte. A efectuat vizita medicală, a mâncat și a ajuns la stadion la ora 15:30. Peste ceva mai mult de o jumătate de oră, a debutat în tricoul blanco într-un amical cu Nancy, organizat în grabă de Real și care a atras încasări de jumătate de milion de pesetas.

Di Stefano era departe de cea mai bună formă fizică și avea cinci kilograme în plus față de greutatea sa normală, dar asta nu l-a împiedicat să înscrie. Cu o zi înainte, președintele Barcelonei care a acceptat târgul ca Di Stefano să fie împărțit cu Madridul a demisionat, iar noua conducere a clubului a renunțat definitiv la drepturile asupra jucătorului, în mod neașteptat, peste câteva săptămâni chiar înaintea celebrului El Clasico. În total, Realul a plătit aproape 6 milioane de pesetas, echivalentul a 55 de mii de euro, lui River Plate, Barcelonei și lui Millonarios, dintre care 4,5 milioane au revenit catalanilor, reprezentând toate despăgubirile. În plus, Alfredo a primit 1,35 de milioane de pesetas la semnătură, 650 de mii salariu anual de bază plus încă 16 mii pe lună. Pe lângă toate acestea, i s-a promis un bonus dublu față de cel al colegilor săi: 250 de pesetas la victorie acasă și 500 la victorie în deplasare. Astfel, suma finală s-a ridicat la opt milioane de pesetas, mai mult decât se plătise vreodată pentru un jucător. Mult mai mult chiar decât Federația Spaniolă de Fotbal permitea să se plătească pentru un fotbalist, existând o limită de 150 de mii de pesetas salariu anual plus încă trei mii pe lună.

În primul său meci oficial pentru los blancos, Alfredo Di Stefano a marcat primul și ultimul gol al Realului, care a umilit-o pe Barca în El Clasico cu 5-0. El a ieșit golgeter în La Liga, cu 27 de reușite în 28 de partide, și a condus Madridul spre primul său titlu de campioană din ultimii 20 de ani. În total, Saeta rubia a cucerit opt titluri în La Liga, cinci trofee de golgeter și tot atâtea Cupe ale Campionilor Europeni.

În 1956, Real Madrid a devenit prima câștigătoare a competiției inaugurate la inițiativa lui Gabriel Hanot, redactorul-șef al cotidianului francez L’Equipe. În ultimul act al Cupei Campionilor, disputat la Paris, los blancos au învins cu 4-3 pe Stade Reims, iar Di Stefano a marcat primul gol al madrilenilor. Tot în 1956, Alfredo Di Stefano a primit cetăţenia spaniolă, iar pe 30 ianuarie 1957, a debutat în naţionala iberică într-un meci de binefacere disputat împotriva Olandei, fondurile colectate fiind destinate victimelor evenimentelor din Ungaria din 1956. Spaniolii au învins cu 5-1 şi Di Stefano a înscris trei goluri. Deși a avut 23 de reușite în 31 de partide pentru naționala Spaniei, Don Alfredo a avut și un mare regret, că nu a putut participa la niciun turneu final, de Campionat Mondial sau European.

Anul 1957 a fost cel mai fructuos pentru Alfredo Di Stefano din punct de vedere al trofeelor cucerite: titlul de campion cu Real, cel de golgeter al campionatului, cu 31 de reușite, a doua Cupă a Campionilor consecutivă, câștigată după 2-0 în finala cu Fiorentina, desfășurată chiar pe propria arenă și în care a deschis scorul, și primul Balon de Aur, acordat de revista France Football pentru cel mai bun fotbalist al Europei. El a mai primit această distincție în 1959, iar în 1960, și-a desăvârșit legenda după prestația fabuloasă din finala Cupei Campionilor Europeni de la Glasgow, câștigată cu 7-3 în fața lui Eintracht Frankfurt. Di Stefano a reușit un hattrick, în timp ce Puskas a marcat de patru ori și Realul și-a completat chinta royală în Europa. Saeta rubia a mai jucat în alte două finale, pierdute însă, în 1962, cu Benfica și în 1964, în fața lui Internazionale Milano, dar până în acel moment, el deja o transformase pe Real Madrid în cea mai bună echipă din lume, după ce a triumfat și în prima ediție a Cupei Intercontinentale, disputată împotriva lui Penarol Montevideo în 1960.

Fără îndoială că povestea lui Alfredo Di Stefano nu ar fi fost mai spumoasă, precum un scenariu de Oscar, dacă nu ar fi existat și episodul răpirii din Venezuela. În noaptea de 24 august 1963, Forțele Armate de Eliberare Națională l-au răpit de Di Stefano din hotelul Potomac din Caracas, unde Real Madrid realiza un turneu de pregătire din pre-sezon. Operațiunea a primit numele de cod „Julian Grimau” după comunistul spaniol Julian Grimau Garcia, executat în aprilie 1963 din ordinul lui Francisco Franco. Legat la ochi, Di Stefano a fost dus la o adresă necunoscută, unde a fost ținut trei zile înainte de a fi eliberat în apropierea Ambasadei Spaniei. După ce au câștigat o publicitate uriașă pentru cauza lor, revoluționarii au realizat că rănirea ostaticului lor faimos ar fi contraproductivă. O zi mai târziu, Di Stefano a jucat în meciul cu FC Sao Paulo, primind ovații la scenă deschisă. „Sunt doar un fotbalist, nu o icoană”, a spus Don Alfredo, care s-a reîntâlnit cu unul dintre răpitorii săi la 42 de ani distanță de la episodul din Caracas. La premiera filmului Real, La Pelicula din 2005, Di Stefano a fost pus de organizatori alături de Paul del Rio, devenit un artist faimos pentru sculpturile și picturile sale.

Finala Cupei Campionilor Europeni din 1964, pierdută cu 3-1 în fața lui Internazionale, a fost ultimul meci disputat de Alfredo Di Stefano în tricoul Realului. În urma unui schimb mai dur de replici cu antrenorul Miguel Munoz, Saeta rubia a fost scos din echipă pentru prima oară în cariera sa la Real înaintea derby-ului cu Atletico. A cerut explicații, dar Munoz, nimeni altul decât fostul său coleg până în 1958, a refuzat și, mai mult, i-a sugerat președintelui Bernabeu să îi solicite retragerea. Santiago Bernabeu i-a oferit un post în club în orice poziție, la care Di Stefano, rănit în orgoliu, a replicat: „Orice poziție? Ce înseamnă asta? Nu am de gând să fiu portar sau administrator! Reînnoiește-mi contractul și dacă până în octombrie sau noiembrie, nu joc așa cum ar trebui, voi pleca acasă și îmi poți oferi un job la club. Nu va fi nicio problemă. Dar cel puțin, vorbește cu mine acum după atâta sânge, sudoare și lacrimi.” Numai că Bernabeu i-a dat credit lui Miguel Munoz, considerând că la club nu poate exista un act de indisciplină și că Di Stefano nu mai are prea multe de oferit pe teren la cei 38 de ani ai săi.

Simțindu-se trădat, argentinianul a plecat la Espanyol, unde s-a reîntâlnit cu bunul lui prieten de la FC Barcelona, Laszlo Kubala, cu dorința de a arăta că încă mai are potențialul de a impresiona pe gazon. Saeta rubia a mai jucat doi ani la catalani, pentru care a înscris 19 goluri, înainte de a se retrage în 1966, când avea deja 40 de ani.

Pe de altă parte, și Santiago Bernabeu a văzut această mutare drept un act de trădare și avea să declare peste mai mulți ani, când presa spaniolă sugerase că Di Stefano ar fi potrivit să devină antrenorul Realului, că atât timp cât el este în viață, Alfredo nu se va întoarce la Madrid! Totuși, Bernabeu l-a onorat ca pe un mare campion prin organizarea unui meci de retragere la Madrid, în 1967, împotriva deținătoarei Cupei Campionilor Europeni, Celtic Glasgow.

Di Stefano a continuat să strălucească și ca antrenor. A cucerit titlul de campion al Argentinei atât cu Boca Juniors, cât și cu River Plate, apoi, a scris istorie cu Valencia, pe care a condus-o spre trofeul de campioană a Spaniei și spre câștigarea Cupei Cupelor în 1980. El a ajuns pe banca Realului în 1982, la patru ani după moartea lui Santiago Bernabeu, iar în primul sezon, a condus echipa în patru finale, toate pierdute, însă: în Supercupa Spaniei, în Cupa Spaniei, în Cupa Ligii Spaniei și în Cupa Cupelor, iar în campionat, s-a clasat pe locul al treilea. Considerat nașul celebrei Quinta del Buitre, cvintetul de legendă al madrilenilor din anii ’80, format din Emilio Butragueno, Manuel Sanchis, Miguel Pardeza, Martin Vazquez și Michel, Alfredo Di Stefano a revenit la Real în 1990, cucerind Supercupa Spaniei într-o finală cu FC Barcelona.

În 2000, a fost numit președinte de onoare al clubului Real Madrid, funcție pe care și-a păstrat-o până când a murit pe 7 iulie 2014, la 88 de ani, în urma unui infarct. Despre ceea ce a însemnat cu adevărat Alfredo Di Stefano pentru fotbal, cel mai bine au subliniat doi dintre cei mai mari antrenori ai tuturor timpurilor, Arrigo Sacchi și Helenio Herrera. Sacchi a spus: „Di Stefano a schimbat fotbalul într-un mod imposibil de descris în cuvinte. Este exact la fel ca și atunci când filmul mut a căpătat sunet”, iar Herrera a continuat: „Dacă Pele a fost vioara întâi, Di Stefano a fost întreaga orchestră!”

Ultimul cuvânt despre Di Stefano îi aparține unui alt fost coleg de la Real Madrid, Juan Santisteban: „Tot ceea ce v-au spus oamenii despre Alfredo trebuie ignorat. Nu este suficient. Oricât de bun au zis că a fost, el a fost și mai bun!”

P.S. Povestea lui Alfredo Di Stefano este desprinsă din ediția a doua a cărții „100 de fotbaliști legendari”, care va apărea în acest an.

Facebook Comments