A fost primul idol internațional al fotbalului și, totodată, unul dintre cei mai eleganți mijlocași defensivi din istorie. Rapid, dinamic și foarte înzestrat din punct de vedere tehnic, a fost comparat de cei care l-au văzut jucând cu Zinedine Zidane datorită mișcărilor grațioase de pe teren atunci când avea mingea la picior. Un tip inteligent și corect, nu s-a bucurat niciodată pentru golurile sale, însă a compensat printr-o poftă de viață teribilă. Până la apariția lui la Jocurile Olimpice de la Paris din 1924, Europa nu mai văzuse vreodată un fotbalist de culoare, iar jocul său a fermecat atât de tare mulțimile încât presa vremii l-a supranumit „Minunea Neagră”. El a fost Jose Leandro Andrade.
Povestea lui este învăluită în mister încă din momentul venirii sale pe această lume, pe 22 noiembrie 1901 la Salto. Cum nu se știa cine este tatăl său, cel care i-a dat numele și, totodată, a semnat certificatul de naștere în calitate de martor a fost un bătrân de 98 de ani, Jose Ignacio Andrade, despre care se spunea că a folosit puteri magice pentru a scăpa de sclavie în Brazilia, aspect care i-a conferit lui Jose Leandro o aură mistică.
La o vârstă fragedă, Andrade s-a mutat într-o suburbie a capitalei Uruguayului, Montevideo, unde a fost crescut de o mătușă. În acea perioadă, Uruguayul se diferenția în mod clar de restul Americii de Sud, unde discriminarea rasială era la ordinea zilei, prin deschiderea față de toate culturile, lucru care l-a ajutat pe Andrade la integrarea în societate și la interacțiunea cu oameni din alte clase sociale. Înainte de a-și începe cariera de fotbalist la nou-înființatul club Bella Vista, în 1921, Jose Leandro Andrade și-a câștigat existența lucrând ca lustragiu, vânzând ziare sau chiar cântând la tobe și la vioară într-o trupă de carnaval. Prestațiile sale de la Bella Vista, pentru care a înscris șapte goluri în 71 de meciuri între 1921 și 1923, l-au propulsat și în echipa națională, unde a debutat în 1923, când a cucerit și primul titlu de campion al Americii de Sud.
1924 avea să reprezinte anul de referință al carierei lui Andrade, propulsat la statutul de star internațional. După ce a făcut pasul spre unul dintre cei doi giganți ai fotbalului uruguayan, Nacional Montevideo, alături de care a câștigat primul titlu de campion național, și a obținut a doua Copa America din palmares, el a cucerit publicul la Jocurile Olimpice de la Paris. Uruguayul era una dintre cele doar patru echipe din afara Europei prezentă la turneul olimpic de fotbal și singura reprezentantă a Americii de Sud, în timp ce apariția lui Jose Leandro Andrade a marcat un moment de importanță majoră în istoria sportului, el fiind primul fotbalist de culoare care participă la Olimpiadă.
În ciuda faptului că era deținătoarea Copei America, reprezentativa celestă nu a beneficiat de o susținere financiară pe măsură din partea conducerii țării, astfel că a trebuit să călătorească cu trenul la clasa a doua, iar jucătorii au fost nevoiți să doarmă pe bănci de lemn pe durata călătoriei. Mai mult, înaintea startului Jocurilor Olimpice, echipa Uruguayului a întreprins un turneu de câteva meciuri în Spania pentru a face rost de banii necesari pentru competiția din capitala Franței. Cum în acele timpuri, informațiile despre echipele din afara Europei circulau foarte greu, prima adversară a Uruguayului, Iugoslavia, și-a trimis câțiva spioni la antrenamentele celeștilor pentru a le observa stilul de joc. Dar sud-americanii au aflat asta și au oferit intenționat o demonstrație de pase greșite și de joc lent.
În plus, chiar Andrade a declarat presei că el și coechipierii săi se mențin în formă alergând după găinile din Argenteuil, satul de lângă Paris unde erau cazați! De fapt, uruguayenii au avut parte de un regim foarte riguros de pregătire, pus la punct de portarul Andres Mazali, un fost campion de atletism al Americii de Sud în 1920 la 400 de metri garduri precum și campion național la baschet în 1923. Astfel, Uruguayul a defilat în turneul olimpic, unde a trecut de Iugoslavia cu 7-0, de Statele Unite cu 3-0, de Franța cu 5-1, de Olanda cu 2-1, în semifinale, iar în ultimul act, a învins Elveția cu 3-0.
Pe măsură ce naționala celestă avansa în competiție și popularitatea lui Andrade creștea, iar curând tot Parisul a fost la picioarele lui. Într-o noapte chiar, el nici nu s-a mai întors în locul unde era cazată întreaga echipă, iar un coleg l-a găsit într-un pat de hotel înconjurat de femei! Mai mult, după câștigarea medaliei de aur la Jocurile Olimpice, Jose Leandro a fost invitat să rămână în capitala Franței pentru a continua sărbătoarea. Lustragiul timid și sărac fusese înlocuit de un adevărat rege al cabaretului, un „monarh al nopților din Place Pigalle, cu o costumație mortală: batiste de mătase, jachetă în dungi, mănuși de culoarea oului de rață și baston cu măciulie de argint”, după cum îl descria Eduardo Galeano.
La întoarcerea sa în Uruguay, comunitatea negrilor din Montevideo pregătise o adevărată festivitate în onoarea lui, însă tipul umil pe care îl cunoșteau se transformase într-un arogant cu un stil decadent, iar Andrade a refuzat să participe, fără nicio explicație. La un an după triumful de la Jocurile Olimpice, Nacional a dorit să profite de pe urma popularității lui Jose Leandro Andrade prin organizarea unui turneu în nouă țări din Europa, care au atras 800 de mii de spectatori. La jumătatea turneului, Andrade a fost consultat de un medic belgian întrucât nu se simțea prea bine, aflând că suferă de sifilis, contractat ca urmare a stilului extravagant de viață. Jose Leandro a dispărut imediat și a revenit la Montevideo abia peste două luni, după ce pierduse în greutate și se afla într-o stare avansată de depresie.
Deși aflat pe tratament pentru boala sa, Andrade a continuat să impresioneze cu fotbalul său rafinat, iar succesele nu l-au ocolit. În 1928, el a cucerit a doua medalie olimpică de aur la Amsterdam, dar competiția din Olanda a avut urmări grave asupra sănătății lui Jose Leandro Andrade. Acesta s-a lovit violent de o bară în timpul semifinalei cu Italia, incident în urma căruia vederea i-a fost serios afectată. În timp, el avea să își piardă vederea la un ochi din cauza loviturii de la Amsterdam, precum și a sifilisului de care suferea.
În 1930, deși era departe de forma sa de odinioară, Andrade a fost unul dintre cei mai buni jucători ai primei ediții a Cupei Mondiale, găzduite chiar de Uruguay. El a fost considerat al treilea cel mai bun fotbalist al turneului final, câștigat de naționala celestă. Astfel, Jose Leandro Andrade face parte din cercul extrem de restrâns al jucătorilor ce au trei titluri mondiale în palmares și din care mai fac parte doar alți trei fotbaliști: doi colegi de-ai săi, cu două medalii olimpice de aur și o Cupă Mondială, și Pele.
Cupa Mondială din Uruguay a reprezentat și cântecul de lebădă al lui Andrade în echipa națională, pentru care a jucat în 33 de meciuri, înscriind un singur gol.
În 1931, după șase petrecuți la Nacional Montevideo, pentru care a marcat 29 de goluri în 105 partide, un procent excelent pentru un jucător cu o poziție mai retrasă pe teren, Jose Leandro Andrade a șocat din nou când a trecut în curtea marii rivale Penarol. Adică echipa alături de care se antrenase în adolescență, dar care nu îl acceptase! Cu Penarol, Andrade a mai câștigat două titluri de campion, în 1932 și 1935, an în care s-a și retras.
În 1950, el a fost invitat de onoare la Cupa Mondială din Brazilia, unde Uruguayul a cucerit al doilea său titlu suprem din istorie cu nepotul său în echipă, Victor Rodriguez Andrade. Peste numai șapte ani, pe 5 octombrie 1957, Jose Leandro Andrade a murit în mizerie, la Montevideo, înconjurat doar de medaliile sale. Totuși, acest sfârșit trist nu poate eclipsa existența unui sportiv memorabil, care a oferit amintiri unice tuturor celor care l-au văzut vrăjind mingea cu picioarele sale.
P.S. Povestea lui Jose Leandro Andrade va putea fi citită în ediția a doua a cărții „100 de fotbaliști legendari”, care va apărea în acest an.
written by You may also want to read
