Și-a cumpărat locul în Formula 1 cu bani împrumutați de la bănci doar pentru că familia lui nu a fost de acord cu planurile sale. A fost la un pas să plătească pasiunea pentru curse cu prețul vieții, dar s-a recuperat miraculos de rapid, uimindu-i pe medici cu o incredibilă putere a voinței. Întoarcerea lui în Marele Circ a fost considerată cea mai curajoasă revenire din istoria sportului, iar performanțele sale îl plasează în cercul select al piloților legendari din Formula 1.
Triplu campion mondial, în 1975, 1977 și 1984, Niki Lauda este singurul pilot care a cucerit titlul suprem atât cu Ferrari, cât și cu McLaren, cei mai de succes constructori din istoria Marelui Circ.
Născut pe 22 februarie 1949 la Viena, într-o adevărată dinastie prosperă, Andreas Nikolaus Lauda a fost nepotul marelui industriaș Hans Lauda, co-fondatorul Federației Industriilor din Austria, iar tatăl său făcuse avere din fabricarea hârtiei. Cu toate acestea, Niki nu a beneficiat de bunăstarea familiei sale, care i-a dezaprobat total dorința de a deveni pilot de curse. Dar aspirațiile sale erau mult mai mari, astfel că Niki a fost nevoit să se împrumute la băncile austriece cu echivalentul a 30 de mii de lire sterline pentru care a garantat cu polița sa de asigurare pe viață. Cu acești bani, și-a plătit locul la echipa de Formula 2, March, în 1971, iar talentul său evident l-a propulsat rapid spre team-ul din Formula 1, un an mai târziu. Totuși, rezultatele nu au fost deloc pe măsura așteptărilor și, în 1973, Lauda a mai făcut un împrumut bancar pentru a-și cumpăra locul la o altă grupare din Marele Circ, British Racing Motors (BRM).
Deși team-ul britanic era în declin, Niki s-a dovedit încă din start foarte rapid pe pistă, iar rezultatele sale s-au îmbunătățit de la o etapă la alta. Astfel, BRM i-a oferit prelungirea contractului cu încă doi ani în schimbul ștergerii tuturor datoriilor acumulate până atunci. Momentul de cotitură al carierei sale a venit atunci când coechipierul său de la BRM, Clay Regazzoni, a plecat la Ferrari în 1974, iar proprietarul Enzo Ferrari l-a întrebat care este părerea lui despre Lauda. Regazzoni i-a vorbit atât de frumos despre Lauda încât șeful Scuderiei a decis să-l transfere, asumându-și și achitarea tuturor împrumuturilor acestuia.
Încrederea arătată de Ferrari a fost răsplătită imediat de Niki Lauda printr-o clasare pe locul al doilea chiar la cursa lui de debut pentru gruparea Căluțului Cabrat, Marele Premiu al Argentinei. Peste alte trei etape, el avea să aducă în Grand Prix-ul Spaniei prima victorie pentru Scuderie din ultimii doi ani. Cu toate că, ulterior, a obținut șase clasări consecutive în pole-position, Niki a mai obținut doar un succes în 1974, în Olanda, din cauza unor probleme mecanice ale monopostului combinate și cu lipsa lui de experiență. Dar Lauda nu a dezarmat, convins că cea mai bună cale de a progresa este să învețe din propriile-i greșeli.
Poreclit “Computerul” de presă pentru abordarea meticuloasă și rece a fiecărei curse, Niki nu a început prea promițător sezonul 1975, nereușind în primele patru etape mai mult de o clasare pe locul al cincilea. Însă, el s-a redresat rapid și s-a impus la Monaco, în Belgia, Suedia și Franța, iar titlul mondial a fost confirmat de locul al treilea ocupat în Marele Premiu al Italiei, câștigat de colegul său, Clay Regazzoni. Ferrari, care nu a mai avut un pilot campion din 1964 de la John Surtees, reușea să obțină, astfel, și primul titlu al constructorilor după o așteptare de 11 ani. Lauda a devenit și primul pilot din istorie care a scos mai puțin de șapte minute pe un tur de circuit la Nurburgring și a mai bifat o victorie în ultima cursă a anului, în Statele Unite.
În 1976, Lauda a pornit lansat, câștigând patru din primele șase etape ale sezonului și terminând pe locul secund în celelalte două. După cea de-a cincea victorie a sezonului, în Marea Britanie, Niki avea mai mult decât dublul punctelor obținute de principalii săi urmăritori, Jody Scheckter și James Hunt, și era favorit clar la câștigarea unui al doilea titlu consecutiv, performanță pe care nu o mai realizase nimeni de la Jack Brabham, în 1959 și 1960. Mai mult, austriacul părea că poate doborâ recordul de victorii într-un sezon de Formula 1, stabilit de Jim Clark în 1963. Dar tocmai atunci, a avut accidentul cumplit de la Nurburgring, care putea să-l coste viața.
Deși era de departe cel mai rapid de pe pistă, Niki Lauda a cerut celorlalți piloți să boicoteze Marele Premiu al Germaniei, cu o săptămână înaintea cursei de la Nurburgring, circuitul recunoscut în acea perioadă drept “Iadul verde” din cauza pericolului ridicat care a dus la moartea a numeroși driveri. El a motivat că organizatorii nu au resursele necesare pentru a garanta siguranța concurenților, incluzând aici lipsa mașinilor de pompieri și a safety-car-urilor, dar cu toate acestea, majoritatea piloților s-a opus boicotului.
Astfel, pe 1 august 1976, la Nurburgring, în turul al doilea, Lauda a fost implicat într-un accident violent, după ce a deraiat inexplicabil de pe pistă, a lovit un parapet, iar mașina lui a fost cuprinsă de flăcări înainte de a fi ciocnită de un alt monopost. Niki a rămas blocat între fiarele contorsionate și doar intervenția altor patru piloți l-a salvat din foc. Totuși, cu arsuri foarte grave la cap, pierzându-și o bună parte din urechea dreaptă, cu mai multe oase rupte și cu plămânii plini de gazele toxice inhalate, lui Lauda i s-au dat puține șanse de supraviețuire la spital, unde un preot i-a făcut chiar ceea ce ar fi trebuit să fie ultima slujbă.
Niki a supraviețuit, însă, miraculos și la doar șase săptămâni după accidentul de la Nurburgring a revenit pe pistă în Marele Premiu al Italiei, unde a ocupat locul al patrulea, cu toate că sângele îi șiroia prin bandajele din jurul capului. Deși a ratat doar două etape în urma convalescenței sale, Lauda a început să piardă teren în fața lui James Hunt, astfel că, înaintea ultimului Grand Prix al anului, austriacul mai avea doar trei puncte avans și titlul urma să se decidă în Japonia. În ziua cursei, a plouat torențial, iar Niki Lauda a decis să abandoneze după doar două tururi, simțindu-se nesigur să continue în acele condiții, mai ales că ochii îi lăcrimau foarte tare din cauza incapacității de a clipi, cauzată de accidentul din Germania. Astfel, Hunt, rivalul și, totodată, prietenul lui Lauda, avea să câștige titlul cu doar un punct avans în clasamentul general, văzând în abandonul lui Niki un act de curaj. Numai că cei de la Ferrari nu au văzut cu ochi buni decizia lui Lauda, considerându-l laș, iar Enzo Ferrari s-a gândit chiar să îl înlocuiască.
Enervat de această atitudine, Niki Lauda a răspuns cel mai bine pe pistă, câștigând la pas al doilea său titlu mondial în 1977. Apoi, a rupt contractul cu Scuderia și a refuzat să mai participe la ultimele două curse ale sezonului, anunțând că a semnat cu echipa lui Bernie Ecclestone, Brabham.
În primul an, a câștigat două curse și a terminat pe locul al patrulea în clasamentul general, dar în 1979, mașina nu a fost deloc competitivă și Lauda a obținut doar patru puncte înaintea penultimei curse din Canada. Atunci, austriacul a scurtat o sesiune de calificări și l-a anunțat pe Ecclestone că vrea să se retragă imediat din Formula 1 întrucât nu mai simțea nicio dorință de a continua să conducă în cercuri, după propria lui declarație. Niki și-a înființat propria companie aeriană, LaudaAir, fiind chiar unul dintre piloți și timp de trei ani s-a dedicat exclusiv acestei afaceri.
Însă, în 1982, el a revenit în Formula 1, semnând cu McLaren cel mai consistent contract din istoria Marelui Circ, în valoare de cinci milioane de dolari. În timpul negocierilor, Niki a specificat că serviciile sale ca pilot valorează doar un dolar, iar restul este pentru personalitatea sa!
În primul său sezon la McLaren, nu a reușit mai mult de o clasare pe locul al doilea la Long Beach, dar în 1984, a cucerit al treilea său titlu mondial, la o diferență de doar o jumătate de punct față de tânărul său coleg, Alain Prost. 1985 s-a dovedit o stagiune dezamăgitoare pentru Lauda, care a abandonat în 11 din cele 14 etape și a obținut o singură victorie, în Marele Premiu al Olandei. Acesta se va dovedi ultimul succes al carierei lui Niki în Formula 1 întrucât la finalul sezonului și-a anunțat retragerea definitivă ca pilot.
El a rămas, însă, în preajma zumzetului motoarelor din Marele Circ până spre finalul vieții, prin diferitele funcții deținute în cadrul unor echipe, precum Ferrari, Jaguar sau Mercedes, sau prin job-ul de comentator specialist al curselor de Formula 1.
Niki Lauda a murit în somn, pe 20 mai 2019, la vârsta de 70 de ani, la spitalul din Zurich, unde se afla internat pentru dializa rinichilor.
P.S. Povestea completa a lui Niki Lauda poate fi citita in cartea „100 de sportivi legendari”, care va aparea in acest an.
written by You may also want to read
