Saptamana trecuta, am iesit intr-un mall pentru prima data dupa ridicarea starii de urgenta, dar ceea ce trebuia sa fie un mod de relaxare s-a transformat intr-un motiv serios de frustrare si depresie. M-am intristat teribil vazand atatia oameni cu masca pe fata, dar mai ales, felul in care sunt priviti cei care nu o poarta, ca si cum ar fi cei mai periculosi criminali.
A fost dureros pentru mine sa observ cu cata suspiciune se uita unii oameni la ceilalti semeni de-ai lor si, pana la urma, cred ca asta este cea mai mare criza cauzata de coronavirus: faptul ca omenirea este in fata unei probleme majore de incredere. Atunci cand il privesti pe cel de langa tine ca pe un dusman de temut doar din cauza propagarii panicii la nivel global cu tot felul de mesaje subliminale sau directe, ideea de umanitate este grav afectata. Si nu stiu in cat timp aceasta rana care se acutizeaza pe zi ce trece va putea fi vindecata. Daca se va mai vindeca vreodata!
Stiu ca dobitocii care ne conduc ne tot avertizeaza cu privire la „zadarnicirea combaterii bolii”, un termen care nici nu putea fi mai idiot tinand cont de cine l-a emis, dar tocmai ei nu respecta vreuna din legile pe care ni le impun ca sa le urmam cu obedienta.
Am tot vazut postari in care suntem avertizati ce se intampla daca nu purtam masca pe fata. Nu mai vreau sa ii descriu pe toti cei panicati pana in maduva oaselor ca vor muri in chinuri groaznice si care transmit frica asta mai departe, anuntand apocaliptic ca daca nu suporti masca, vei fi obligat sa suporti ventilatorul!
Eu spun ca am purtat-o aproape o ora intr-o clinica si am simtit ca nu mai vreau sa o pun vreodata la gura. Pe langa faptul ca abia puteam respira, botnita s-a umezit in ultimul hal, iar senzatia a fost una „deosebita”. Pe scurt, fiecare trebuie sa fie responsabil de propria lui viata si sa isi asume deciziile. Eu, unul, prefer sa traiesc normal, cu orice risc, fara sa ma uit cu dusmanie la vreunul care nu poarta masca, sa stau cu teama in san ca voi muri, sa evit ceva ce, mai devreme sau mai tarziu, tot vine. Pana la urma, daca traiesti mereu cu frica de moarte, aia nu se mai cheama viata.
Cumva, pe toti cei ingroziti de Covid-19 ii asociez unui personaj din filmul Sfidarea, vizionat recent pe Netflix, care prefera lagarele naziste in loc de a se refugia in padurile fostei Uniuni Sovietice de teama de a nu muri de foame sau de frig! Curajul si demnitatea sunt, pana la urma, virtuti care nu sunt la indemana oricui, dar important este sa nu iti pierzi umanitatea, dupa cum bine spunea eroul aceluiasi film, interpretat de Daniel Craig: „Am ales sa traim cu totii ca niste oameni cat vom avea zile. Fiecare zi de libertate este ca un act de credinta. Daca e sa murim incercand sa ramanem in viata, macar o sa murim ca niste oameni adevarati.”
Oare cati dintre noi mai sunt oameni adevarati in aceste zile?!
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare
written by 