Pe 30 mai 1984, Agostino Di Bartolomei se pregătea să-și conducă echipa in finala Cupei Campionilor Europeni cu Liverpool chiar pe Stadio Olimpico, arena unde era venerat ca un împărat roman. Avea sa fie cel mai important meci al vieții sale, după cum el însuși urma sa declare. Nu știa, însă, că acela va fi și ultimul jucat în tricoul giallorosso, pe care l-a iubit cel mai mult. Peste alți 10 ani, fix pe 30 mai 1994, Di Bartolomei se sinucidea, împușcandu-se în inima care a bătut doar pentru Roma.
Ago, asa cum era alintat de tifosii din Curva Sud de pe Olimpico, a fost arhetipul perfect al unui lider total. Înalt, carismatic, inteligent, elegant, cu o viziune a jocului extraordinara, grațios în mișcări, capabil sa ofere pase de mare precizie colegilor sai și posesorul unui șut de la distanta de temut, Di Bartolomei a fost primul mare simbol al Romei, înaintea lui Bruno Conti, Giuseppe Giannini, Francesco Totti sau Daniele De Rossi.
Născut pe 8 aprilie 1955 într-o suburbie a capitalei Italiei, Ago a ajuns la clubul vieții sale la vârsta de 14 ani. Patru ani mai târziu, în 1972, după ce a cucerit titlul cu echipa Primavera, își facea debutul la seniorii Romei împotriva Interului. Calitățile sale l-au impus rapid drept IL CAPITANO, liderul absolut al celei mai spectaculoase linii de mijloc de la începutul anilor ’80, cu Carlo Ancelotti, Bruno Conti și brazilienii Falcao și Toninho Cerezo. În cei 12 ani petrecuți la AS Roma, Di Bartolomei a jucat 308 meciuri, dintre care 148 cu banderola pe braț, înscriind 67 de goluri.
Nils Liedholm, antrenorul de atunci al romanilor, spunea despre Agostino că „niciodată nu se mișcă pe teren fără un motiv. Pasele sale lungi erau perfecte. Era elegant mereu când alerga, cu capul sus”. În ciuda acestor atribute remarcabile, Di Bartolomei nu a fost selecționat niciodată în naționala Italiei, întrucât era considerat, adesea, un jucător mai leneș și mai lent, iar postul său pe teren, cel de regista, nu prea era pe placul lui Enzo Bearzot. Omul care a adus Italiei al treilea titlu mondial în 1982 prefera consistența și duritatea lui Marco Tardelli și Gabriele Oriali în locul fanteziei și flerului lui Ago. Astfel, Di Bartolomei este considerat cel mai mare fotbalist italian care nu a jucat vreodată în squadra azzurra.
Di Bartolomei, alături de căpitanul lui Liverpool, Graeme Souness, înaintea finalei Cupei Campionilor Europeni din 1984
Chiar și așa, legendarul căpitan al Romei și-a condus echipa spre primul scudetto după 40 de ani de așteptare, în 1983, iar în sezonul următor, a fost elementul fundamental al calificării în finala Cupei Campionilor, care s-a jucat chiar pe Stadio Olimpico. Di Bartolomei nu a exagerat cu nimic când a declarat că acela a fost meciul vieții sale. Ago a strălucit pe toată durata celor 120 de minute și a stat la baza tuturor acțiunilor Romei de parcă întreaga sa existență depindea de acea finală. Mai mult, Di Bartolomei a fost și primul executant al loviturilor de departajare, înscriind cu sânge rece în poarta lui Bruce Grobbelaar, însă ratările lui Conti și Graziani au făcut ca trofeul să părăsească Italia și să ajungă în vitrina lui Liverpool.
Acest eșec a avut urmări ireversibile asupra activității și, ulterior, a vieții lui Ago, în ciuda triumfului din Cupa Italiei. Nils Liedholm a plecat la AC Milan și locul său a fost luat de Sven Goran Eriksson, care dorea să impună un stil mai rapid jocului Romei, iar Di Bartolomei nu se încadra în peisaj. Astfel, simțindu-se cumva respins de clubul căruia îi dăruise totul, acesta a fost nevoit să plece la Milan, deși era în apogeul carierei, la 29 de ani. El nu a ezitat nicio clipă să își declare dragostea pentru Roma, dar și să anunțe că nu a înțeles cum giallorossii au acceptat atât de ușor transferul său.
După doar cinci meciuri pentru Diavolul milanez, Di Bartolomei a jucat pentru prima oară împotriva Romei, iar motivația lui a fost la cote maxime. Ago a deschis scorul în victoria cu 2-1 a Milanului pe San Siro, iar felul zgomotos în care celebrat golul a trădat și foarte multă furie îndreptată împotriva fostei sale echipe.
Agostino Di Bartolomei a plecat de la Milan în 1987, chiar înaintea venirii lui Arrigo Sacchi și a tripletei olandeze Ruud Gullit – Marco Van Basten – Frank Rijkaard. A mai jucat un an la Cesena, iar cariera și-a încheiat-o în obscuritatea ligii a treia italiene, la Salernitana, pe care a condus-o spre promovarea în Serie B, după 23 de ani.
CITESTE SI | IL DERBY DELLA CAPITALE
Retras din fotbal la 35 de ani, Di Bartolomei spera ca Roma să îi ofere o funcție onorifică în structura organizatorică a clubului, dar nu a primit nimic. Nereușind să se acomodeze cu viața de după fotbal, Ago a căzut pradă depresiei, boala care nu ține cont de faimă sau bunăstare. După ce și-a deschis propria școală de fotbal la Salerno, unde a antrenat chiar fostul său coleg de la Roma, Carlo Ancelotti, Di Bartolomei a acumulat datorii greu de suportat. Mai mult, banca a refuzat să-i acorde un împrumut, iar problemele financiare tot mai mari l-au împins spre suicid.
În dimineața zilei de 30 mai 1994, la fix zece ani dupa finala pierduta cu Liverpool, Agostino Di Bartolomei s-a sinucis în vila sa din San Marco di Castellabate, de langa Salerno, in Sud-Vestul Italiei, unde locuia alături de soția sa, Marisa, băiatul lui de 12 ani, Luke, și fiul vitreg, Gianmarco. „Nu vad nicio cale de iesire”, a scris pe biletul sau de adio inainte de a se impusca in inima cu un revolver Smith and Wesson 38. Avea doar 39 de ani!
Ca o reparatie morala tardiva, AS Roma a denumit terenul de antrenament de la Trigoria dupa legendarul sau capitan, care a simtit, mai mereu, in ultimul deceniu de viata ca a pierdut mai mult decat un simplu meci, in 1984, pe Olimpico.
written by You may also want to read
