ZILE DE GLORIE DEMULT APUSĂ ÎN PREMIER LEAGUE

Situatia actuala, creata de isteria de coronavirus, ne-a facut sa scoatem din nou la lumina albumele cu amintirile noastre din fotbal. Astazi, va propun rememorarea echipelor frumoase ale fotbalului englez din anii de inceput ai Premier League, gratie acestui capitol desprins din cartea „Jurnalul unui iubitor de fotbal”.

În vremurile frumoase când realizam emisiunea Fotbal European pe marginea Premier League și eram un comentator apreciat și respectat, aveam o rubrică la care ţineam foarte mult, Glory Days. Era un material de vreo patru minute, care venea în pauza meciurilor pe transmisia internațională și la care țineam foarte mult să nu se irosească și să-l redau și telespectatorilor ce nu aveau șansa de a-l urmări altfel. La Glory Days, erau povestite sezoanele memorabile realizate de echipele cu nume mai puţin sonore în era modernă a fotbalului englez, din 1992 încoace.

Am aflat ce şansă a avut Aston Villa de a fi campioană în primul sezon de Premier League cu Ron Atkinson manager. Echipa din Birmingham a dominat o bună parte din stagiunea 92-93, a remizat chiar pe Old Trafford la jumătatea lui martie în partida considerată decisivă pentru titlu, însă a pierdut imediat cu Norwich, o altă protagonistă a rubricii Glory Days datorită performanței extraordinare de a se clasa pe locul trei, și a încheiat sezonul cu trei înfrîngeri la rând.

Aşa am revăzut povestea găştii nebune de la Wimbledon, din stagiunea 96-97, o echipă incredibilă, capabilă de toate actele de vitejie din lume, să bată pe oricine, dar și să piardă în fața unei codașe, cu niște băieți cu o poftă de viață imensă precum Vinnie Jones, care avea să cucerească și Hollywood-ul după retragerea din fotbal cu roluri de tip dur, dar și mucalit, așa cum era și pe teren, Jason Euell, Robbie Earle, Efan Ekoku, Carl Cort sau Marcus Gayle. În acea stagiune, gruparea de pe Selhurst Park a terminat pe locul 8, la doar cinci puncte de ultimul loc de cupe europene și a fost eliminată în semifinalele Cupei Angliei de Chelsea, care avea să și cucerească trofeul. Wimbledon mă impresionase atunci și prin seria de 14 meciuri la rând fără eșec, 10 victorii și patru egaluri, de la începutul lui septembrie până la sfârșitul lui decembrie, când a fost spulberată de Aston Villa cu 5-0! A urmat apoi o perioadă nefastă între sfârșitul lui februarie și jumătatea lui aprilie, niciun succes în opt etape, și trupa lui Joe Kinnear nu s-a mai putut redresa pentru a se califica în Europa.

La Zile de Glorie, am retrăit clipele de fotbal-spectacol ale lui Newcastle United, dar amărâte de pelinul ratării titlului doi ani consecutiv la mustaţă în faţa lui Manchester United. În sezonul 1995-1996, „coțofenele” lui Kevin Keegan au început lansat cu nouă victorii în primele zece etape și au continuat la fel de bine, până la jumătatea lui februarie adunând 19 succese și suferind doar trei eșecuri. Deși avea o echipă de vis, din care se distingeau golgeterul Les Ferdinand, 25 de goluri în 37 de meciuri, David Ginola, francezul adus de la Paris Saint-Germain chiar înaintea stagiunii, internaționalul englez Robert Lee, columbianul Faustino Asprilla și cu doi portari la fel de valoroși, cehul Pavel Srnicek și Shaka Hislop din Trinidad & Tobago, Newcastle nu a știut să gestioneze avantajul în fața lui Manchester United și s-a prăbușit spre final, tocmai după eșecul cu 0-1 de pe teren propriu cu „diavolii roșii”, la capătul unui meci în care s-au întrecut în ratări colosale. Povestea avea să se repete și anul următor, chiar dacă Newcastle îl transferase pe Alan Shearer, pur și simplu, unul dintre cei mai buni atacanți din istoria fotbalului. Gruparea de pe Tyneside a pulverizat-o pe Manchester United cu 5-0, dar a avut o cădere fatală spre sfârșitul anului, când a adunat șapte runde fără victorie, spirală negativă în urma căreia Kevin Keegan a fost înlocuit de Kenny Dalglish, și nu a mai putut recupera distanța față de trupa lui Sir Alex Ferguson.

CITEȘTE ȘI | 25 DE ANI DE PREMIER LEAGUE

Tot la Glory Days, am comentat cu plăcere evoluţia lui Leeds United sub comanda lui David O’Leary la începutul deceniului trecut, când cealaltă gaşcă nebună a fotbalului englez, cu Ian Harte, Gary Kelly, Lee Bowyer, Danny Mills, Mark Viduka, Harry Kewell şi Alan Smith, ajungea în semifinalele Champions League și se clasa pe podiumul Premier League. Am rememorat şi titlul istoric obţinut în 1996 de Blackburn Rovers cu tandemul ofensiv de neoprit Alan Shearer – Chris Sutton şi ascensiunea şi prăbuşirea din acelaşi sezon 1996-1997 a lui Middlesbrough. Este incredibil cum o formație cu un magician precum brazilianul Juninho Paulista și un proaspăt câștigător de Champions League, italianul Fabrizio Ravanelli, transferat de la Juventus, nu a putut rezista în Premier League. Boro a retrogradat în urma unei penalizări de trei puncte din partea Federației Engleze pentru că a amânat un meci cu Blackburn. Deși clubul și-a susținut cauza spunând că managerul Bryan Robson nu a putut alinia o echipă de start din cauza numeroaselor accidentări, forul britanic a fost de neînduplecat și Middlesbrough avea să ia calea ligii secunde tocmai ca urmare a respectivei depunctări. Iar durerea a fost suplimentată de cele două finale pierdute în decurs de o lună: pe 16 aprilie, pierdea finala Cupei Ligii în fața lui Leicester City, iar pe 17 mai, ultimul act al Cupei Angliei, cu Chelsea!

Şi acum când scriu aceste rânduri revăd cu ochii minţii acele imagini încântătoare care mi-au bucurat copilăria şi rememorez toată nebunia acelor ani ai fotbalului englez.

Facebook Comments