Sambata, are loc un nou derby între Real Madrid si Atletico, pe Santiago Bernabeu. Cu aceasta ocazie, va invit sa retraim impreuna emotiile din jurul finalei Champions League din 2014 de la Lisabona, care a asezat aceasta rivalitate intr-o alta dimensiune, prin intermediul capitolului dedicat acestui meci in cartea „Jurnalul unui iubitor de fotbal”.

Astăzi este mâinele pe care Real Madrid și Atletico îl așteaptă de ieri. Un ieri de dimensiuni diferite, dar cu aceleași conotații și cu un unic țel: apogeul în fotbalul elitelor din Europa. Pentru galactici, acest ieri înseamnă 12 ani, pentru Atleti, patru decenii! Însă, pentru fiecare, odiseea spre Stadionul Luminii a părut o veșnicie! Acum, cele două armade de conchistadori madrileni stau față în față la porțile gloriei pe tărâmul de unde au plecat cei mai mari exploratori ai omenirii. Dar nici Real și nici Atletico nu ar ajunge în necunoscut, ci în eternitatea destinată marilor învingători ai Planetei Fotbal!

De mai bine de un secol, Atleti a fost nevoiașul Madridului ce a privit cu jind la fastul și opulența aristocraților de la Real. Dar în fața Judecătorului Suprem în Fotbalul European, Cupa cu Urechi Mari, cele două rivale vor fi puse pe picior de egalitate timp de 90 de minute. Iar la final, doar cel mai bun cu adevărat se va putea bucura de gloria deplină și va deveni Stăpânul Absolut al Madridului.

Un oraș, două echipe, o rivalitate intensă! O finală, o ambiție, visul suprem în fotbal!

De peste 100 de ani, Real și Atletico au împărțit același cer, dar și o pasiune mistuitoare pentru supremație în Madrid. Acum, tot în Peninsula Iberică, dar la Lisabona, cele două rivale sunt înaintea unui moment unic, cum nu au mai trăit și poate nu vor mai trăi veodată: se vor duela pentru intrarea în legendă! Fie că va fi La Decima pentru „los blancos” sau Primera pentru „los colchoneros”!

Dacă Atletico va câștiga, va fi cea mai glorioasă și mai sălbatică performanță, un triumf care va fi pomenit decenii la rând de acum încolo, poate și pentru că fanii ar simți că nu mai poate fi repetat sau îmbunătățit. În schimb, dacă Real va învinge, va celebra victoria la fel de pasional ca și la precedentele nouă Cupe ale Campionilor. Însă, de îndată ce puțin praf se va așterne peste La Decima, antrenorul și jucătorii blanco vor fi sub aceeași presiune extremă pentru a cuceri al 11-lea trofeu în sezonul următor.

Nu am crezut vreodată că ceea ce începe extrem de prost se poate încheia foarte bine, dar chiar așa au stat lucrurile la finala UEFA Champions League din 2014. Am fost extrem de nerăbdător să ajung la Lisabona de îndată ce am aflat că eu voi comenta punctul culminant al sezonului european alături de Andrei Niculescu, cu vreo două luni înainte. Mai vizitasem capitala Portugaliei în urmă cu zece ani și îmi doream să revin, numai că nu am mai avut ocazia până acum. Dincolo de atmosfera boemă, de peisajele pitorești, de străduțele abrupte și extrem de înguste, dar de un farmec aparte, de briza oceanului care te învăluie într-un parfum exotic sau de soarele care îți zâmbește aproape în permanență, oamenii locului, foarte ospitalieri și foarte calzi, sunt cei care fac din Lisabona un oraș și mai frumos.

Rio do Tejo, fluviul care se varsa in Atlantic chiar la Lisabona si monumentul Cristo Rei

Am plecat împreună cu Andrei Niculescu și Adrian Glodeanu, același trio din deplasarea de pomină de la Barcelona, din octombrie 2013, astfel că, înaintea plecării, tot făceam haz de necazul de atunci. Îi spuneam chiar lui Adi: „Ai grijă să-ți iei telefonul bun cu tine!„, aluzie la aparatul care-i fusese furat în Catalunya. Numai că pocinogul a căzut tocmai asupra mea! Am plecat foarte devreme din București, la 5 dimineața, ceea ce a însemnat că aproape nu am pus geană pe geană toată noaptea, iar în cele patru ore de zbor doar am apucat să fur câteva clipe de somn. Ideea este că imediat ce am aterizat la Lisabona, am trecut de controlul vamal și ne-am recuperat bagajele de cală, m-am trezit fără rucsac. Parcă suferisem o ștergere de memorie, o spălare de creier fix în acel moment și nu mai știam, pur și simplu, ce am făcut cu el! Ce mă bulversase așa de tare? Cum eram cazați la un hotel partener al finalei Champions League, am beneficiat de întreg protocolul organizatorilor și de toată ospitalitatea lor. Astfel, am fost preluați de îndată ce ne-am ridicat bagajele de cală de niște voluntari pentru a ne conduce la mașina care urma să ne transporte la hotelul nostru. Chiar când să ne punem bagajele în mașină, am sesizat absența rucsacului. În acel moment, m-a izbit parcă o lovitură în moalele capului, m-am albit instantaneu, m-au trecut toate apele, am simțit cei mai reci fiori posibili pe șira spinării, m-a apucat tremuratul și mi s-a uscat gura, dându-mi seama de daune: tableta, aparatul foto, buletinul și permisul de conducere, toate informațiile scoase pentu meci, cardul de credit, mai multe ziare și reviste străine și o carte. Am alergat disperat înapoi, uitându-mă în stânga și-n dreapta, doar-doar o să-mi zăresc bagajul uitat în vreun colț al aeroportului. Dar, nici urmă de el! Am vorbit imediat cu cineva de la securitate, i-am explicat ce mi s-a întâmplat și el a făcut tot ce era necesar pentru a-mi fi permis accesul în zona de vamă ca să verific dacă nu cumva mi-am lăsat rucsacul lângă cureaua bagajelor de cală. Nu am avut succes nici aici, așa că am mers și la biroul poliției din aeroport pentru a-mi expune cazul. Tipul de acolo, foarte amabil, a încercat să mă liniștească și mi-a spus că dacă bagajul meu va fi găsit cumva în aeroport, acesta va fi predat poliției și eu l-aș putea recupera. Mi-a lăsat numărul de telefon unde să sun mai târziu pentru a verifica dacă rucsacul meu a ajuns cumva la ei, iar mie nu îmi mai rămânea decât să sper într-o minune.

*

Am plecat cu inima îndoită spre hotel, încercând să-mi amintesc deja ceea ce îmi scrisesem pentru comentariul finalei. Toată introducerea de mai sus era în bagajul pierdut! De la hotel, am mers la stadionul Da Luz pentru a ne ridica acreditările și pentru a realiza câteva stand-up-uri pentru știrile Digi Sport și Digi 24. La arena Benficăi, nu mai exista aceeași rigurozitate precum la Londra în urmă cu un an, în sensul că nu mai trebuia să trecem printr-un filtru precum cel de la controlul corporal din orice aeroport. Însă, acreditările se ridicau și aici personal, pe baza actului de identitate, iar eu a trebuit să îi explic și omului de la biroul de presă de ce mă legitimez cu pașaportul și nu cu buletinul: acesta din urmă se afla în rucsacul dispărut. Norocul meu a constat în faptul că înaintea plecării mi-am luat cu mine și pașaportul! După ce mi-am luat acreditarea, am pătruns în incinta arenei. Imediat, chiar la intrare, am remarcat cum tronează impunătoare statuia lui Bela Guttmann, antrenorul maghiar ce a adus Benficăi cele două Cupe ale Campionilor din palmares, dar și care a aruncat un blestem cumplit în 1962 asupra grupării vulturilor. Nici până în prezent, Benfica nu a mai câștigat vreun trofeu european, deși a disputat nu mai puțin de opt finale. Și totul a pornit de la momentul în care Guttmann a solicitat o mărire de salariu după câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1962 în fața marelui Real Madrid, cu Di Stefano, Puskas sau Gento. Președintele de atunci, António Carlos Cabral Fezas Vital, l-a refuzat pe maghiar, ba mai mult, l-a demis, socotind că genialul Eusebio va putea să ducă Benfica din nou pe culmile gloriei continentale, chiar și fără Guttmann. Numai că Mister Bela a lansat o profeție-blestem: „Nici în 100 de ani, Benfica nu o să mai câștige o cupă europeană!” Iar ce s-a întâmplat în ultimele două sezoane m-a făcut și pe mine să cred că e ceva necurat acolo! Modul în care Benfica a pierdut cele două finale consecutive de Europa League a fost extrem de dureros: și în 2013 și în 2014, echipa lui Jorge Jesus a fost mai bună, dar a trebuit să suporte pelinul înfrângerii. După eșecul la penalty-uri în ultimul act cu Sevilla, de la Torino, din 14 mai, colegul meu, George Dobre, a rostit ceva memorabil: „Iartă-i, Bela Guttmann!” Numai că eu m-am gândit că vina nu îi aparține doar antrenorului maghiar și chiar am postat pe contul meu de twitter că președintele Benficăi din 1962 ar trebui deshumat, iar osemintele sale să fie sfințite pentru că el a declanșat furia năprasnică a lui Guttmann! Poate doar așa să scape vulturii de blestemul secolului! Estadio da Luz ar fi putut deveni prima arenă din istorie care, timp de câteva zile, găzduiește ambele trofee continentale inter-cluburi, însă destinul a fost din nou potrivnic Benficăi. Cu toate acestea, clubul îi este recunoscător lui Bela Guttmann pentru ceea ce a realizat și de aceea, statuia sa este la loc de cinste pe Da Luz, așa cum este cazul și cu monumentul dedicat lui Eusebio, regele Benficăi și al fotbalului portughez, decedat la începutul lui 2014. Statuia acestuia, amplasată în fața tribunei oficiale, a devenit un loc de pelerinaj pentru fanii fotbalului de pretutindeni, care au decorat-o cu tot felul de steaguri, fulare si fotografii pentru a-și arăta recunoașterea, chiar și dincolo de moarte. Printre miile de obiecte așezate la picioarele lui Eusebio, remarc un drapel tricolor pe care scrie: „Mulțumim, Eusebio! România” și mă gândesc imediat și la geniul nostru din iarbă, dispărut și el prea repede, nea Gicu Dobrin … Pentru Gâscan, din păcate, nu există un asemenea monument, care să adune toată recunoștința de care ar fi meritat să se bucure după ce a plecat dintre noi.

„Multumim, Eusebio! Romania”, mesajul de la monumentul dedicat marelui fotbalist portughez pe Da Luz

*

Am lăsat nostalgia deoparte și am sunat după prânz pentru prima dată la poliția aeroportului pentru a afla dacă s-a găsit rucsacul meu. Mi-a răspuns o doamnă, care m-a rugat să-i vorbesc în franceză, iar eu m-am conformat și i-am expus din nou cazul meu. Numai că și în franceză, și în engleză, și în portugheză, și în română și în toate limbile pământului ăsta, răspunsul ar fi fost același: „Încă nu am primit nimic, dar reveniți mai târziu cu un telefon, poate se găsește până atunci!” Nu mi-am pierdut optimismul și am continuat să sper. Aveam nevoie și de odihnă, așa că în jurul orei 15:00, am căzut într-un somn adânc, în care speram să revăd filmul evenimentelor din aeroport și să îmi amintesc unde aș fi putut să-mi las bagajul sau măcar să-mi amintesc cu exactitate tot ce îmi scrisesem despre finală. Nu s-a întâmplat niciuna, nici alta, însă măcar m-am trezit mai odihnit. Am decis să merg chiar eu la aeroport să mai pun întrebări despre rucsac: după ce am fost din nou la poliție, fără vreun rezultat, am mers și la biroul de bagaje pierdute. Tipul de acolo mi-a spus că nu mă poate ajuta cât timp bagajul nu a fost rătăcit în timpul zborului, dar că trebuie să mai am răbdare și să mai revin la poliție ori seara, fie a doua zi, dimineața. Totuși, ceva în privirea și în tonul acestui om m-a făcut să nu îmi pierd definitiv speranța!

Cu toate scenariile posibile în minte, m-am îndreptat spre stadion, unde urmau antrenamentele oficiale și conferințele de presă ale celor două finaliste. Pe drumul cu una dintre mașinile puse la dispoziție de sponsorul competiției, Ford, am intrat în vorbă cu șoferul și l-am întrebat dacă are vreo favorită pentru finala de a doua zi. La care băiatul de maximum 25 de ani mi-a răspuns răspicat:

– Sper să câștige Realul pentru Cristiano! Deși, mereu, mi-au plăcut outsiderii, astfel că nu m-ar deranja nici dacă ar triumfa Atletico!

– Dar tu cu ce echipă ții din Portugalia?, l-am întrebat eu.

– Cu Benfica, normal, mi-a spus ca și cum nicio altă variantă nu ar fi fost posibilă.

– Și totuși ești fanul lui Ronaldo, care a jucat la rivala Sporting?, am încercat să-l provoc.

– Asta nici nu mai contează acum. El reprezintă Portugalia, mai înainte de toate și ne-am bucura cu toții pentru succesul său. Mai ales că știm că își dorește foarte mult trofeul și îl și merită pentru tot ceea ce a făcut pentru echipa noastră națională!

– Și nu vei fi fanul lui Tiago, care a jucat în trecut la Benfica?

– Asta a fost demult, iar Tiago s-a retras deja din națională. În schimb, la Real, pe lângă Cristiano, mai sunt Pepe și Fabio Coentrao, a continuat băiatul de vreo 25 de ani de la volan.

Același discurs aveam să-l întâlnesc la toți localnicii cu care am interacționat, fie că era vorba de vânzătorii de la chioșcurile de ziare, alți șoferi sau recepționerii de la hotel. Toți țineau pumnii Realului pentru eroul lor, Cristiano. Această dovadă imensă de iubire necondiționată și recunoștință față de Ronaldo m-a impresionat la culme. Mi-am adus aminte că în 1994, când Hagi a ajuns la Barcelona, am încercat să fiu și simpatizantul catalanilor, dar, pur și simplu, nu am putut să-mi trădez dragostea blanco. În schimb, toți cei atinși iremediabil de religia numită „benfiquism” se transformau în fanii devotați ai lui CR7 la marea finală, ștergându-și din memorie, parcă, rivalitatea locală cu Sporting. Parcă și stelele se aliniaseră în așa fel ca Ronaldo să îndeplinească la Lisabona, capitala țării sale, minunatul vis pentru care a venit la Real Madrid: să devină cel mai bun jucător din lume în echipa campioană a Europei. Până la finală, Cristiano se dovedise talismanul-coral al „galacticilor”: stabilise un nou record de goluri într-un sezon de UEFA Champions League, 16, și în toate meciurile în care marcase, trupa lui Ancelotti nu făcuse cunoștință cu amarul înfrângerii.

*

Ajuns la stadion, la centrul de presă, m-am intersectat cu două legende uriașe ale Realului, Raul Gonzalez și Paco Gento, unicul om din istoria fotbalului cu șase Cupe ale Campionilor în palmares. Nu am putut rezista impulsului de a imortaliza momentul și l-am rugat pe Raul să facă o poză cu mine, iar fostul căpitan al „galacticilor” a acceptat. Mărturisesc că nu am adunat până acum vreo fotografie cu personalități din fotbalul mare de care să fiu atât de mândru precum acest trofeu cu Raul, realizat chiar de unul dintre fiii săi. Singurul lucru de care mi-a părut rău a fost că nu am mai apucat să mă fotografiez și cu Gento.

A urmat conferința de presă a Realului, la care au participat antrenorul Carlo Ancelotti și cei doi căpitani, Iker Casillas și Sergio Ramos, care aproape o oră au răspuns la toate întrebările unei săli pline ochi de jurnaliști. Aici, Adi a avut o remarcă tare simpatică la unul dintre reporterii argentinieni aflați în sală, un tip masiv de parcă ar fi fost jucător de rugby sau de fotbal american, chelios, roșcovan la față, cu o barbă mare și o privire tăioasă: „Cine naiba îl lasă pe omul ăsta să apară pe sticlă?! Cum mai pot dormi copiii noaptea dacă îl văd la televizor?!” Adevărul este că și un adult s-ar fi putut speria dacă spânul sud-american le-ar fi aruncat o privire amenințătoare.

După acest episod amuzant, am ieșit pe teren pentru o transmisiune directă la Digi Sport Special chiar în timpul antrenamentului Realului. Deasupra noastră, un elicopter în roșu, galben și albastru tot dădea roată stadionului, de parcă am fi fost în mijlocul unui summit NATO. La ședința de pregătire a albilor, l-am redescoperit pe Zinedine Zidane. Câtă eleganță, câtă charismă, cât talent și câtă personalitate arată Zizou și la opt ani după ce s-a lăsat de fotbal. Este incredibil modul în care Zidane seduce, cucerește și totodată ocrotește mingea ca pe sufletul său pereche în fiecare atingere sublimă. Toată lumea era interesată de starea de sănătate a lui Cristiano Ronaldo, care se accidentase cu o săptămână în urmă chiar înaintea meciului cu Espanyol, din ultima etapă de campionat, dar eu am avut ochi doar pentru Zidane. Parcă nici nu realizez cât timp a trecut de când l-am văzut prima oară pe un stadion: era în toamna lui 1995, când eu chiulisem de la ultimele două ore din liceu pentru a merge la România – Franța, în preliminariile EURO 1996. Atunci, îl huiduisem la greu, însă tot fără folos: a jucat senzațional, a marcat un gol fabulos, iar Franța ne-a bătut de ne-au mers fulgii: 3-1 în Ghencea. Nu realizam la acea vreme că avea să fie unica ocazie de a-l admira din tribune pe Zizou, pentru mine, cel mai mare jucător pe care l-am văzut pe viu! Și acum, arăta aceeași tehnică de vis, iar eu nu îmi mai puteam dezlipi ochii de pe el, gândindu-mă că nici Zinedine nu poate câștiga meciul pe care îl pierdem cu toții: cel cu timpul care trece peste noi. El adusese ultimul trofeu Champions League pentru Real Madrid, în 2002, la Glasgow, în finala cu Bayer Leverkusen, grație unui gol nemuritor. Și peste zeci de ani, reușita aceea va încânta galaxia blanco, însă uneori, amintirile, deși sunt cea mai prețioasă comoară, devin și primul tău inamic. Iar acum, Zidane, din postura de secund al lui Ancelotti, chiar ar fi dorit ca golul său de pe Hampden Park să fie acoperit puțin de colbul uitării datorită triumfului generației 2014 a Realului. La Decima era pe buzele tuturor fanilor Realului, iar în cei 12 ani de așteptare, visul s-a transformat câteodată și în obsesie. Granița dintre vis și obsesie poate fi foarte subțire, astfel că totul urma să se decidă pe Da Luz a doua zi. Tot atunci, avea să se clarifice și situația rucsacului meu: îl mai recuperez sau trebuie să mă resemnez.

Zinedine Zidane, secundul Realului in 2014, la o miuta cu jucatorii la antrenamentul oficial dinaintea finalei de la Lisabona

*

Nu știu exact ce s-a întâmplat în noaptea dinaintea finalei, dar parcă stelele de pe cerul Lisabonei, care i-au călăuzit atâtea secole pe marii exploratori ai lumii spre marile descoperiri ale unor tărâmuri de neatins nici măcar cu gândul la acea vreme, s-au aliniat în așa fel încât totul a decurs perfect pentru mine în ziua de 24 mai 2014. Dimineață, imediat după micul dejun, am luat din nou calea aeroportului pentru ultima mea speranță de a-mi găsi rucsacul. Ajuns la biroul poliției din Aeroportul Portela, l-am găsit pe același ofițer, pe care îl întâlnisem și în urmă cu o zi când observasem dispariția bagajului. I-am spus din nou pentru ce am venit și m-am legitimat cu acreditarea de la finală, moment în care omul și-a adus aminte de mine, s-a ridicat imediat de pe scaun și m-a rugat să-l urmez. Am mers din nou în Customs Area și am ajuns la un birou de bagaje pierdute, unde o doamnă mi-a adus rucsacul pe care doar mai visam să îl recuperez. Femeia mi-a zis că îmi trimisese și un mail în care mă anunța că mi-a găsit rucsacul și să mă prezint la biroul lor pentru a-l ridica, însă, cum tableta era în bagaj, nu am avut cum să îl citesc. Polițistul m-a rugat să verific și dacă nu îmi lipsește ceva, dar toate erau la locul lor. Tot el mi-a spus că îmi lăsasem rucsacul lângă centura cu bagaje de cală și că am avut mare noroc. Imaginea acestui om nu o pot uita nici acum: câtă căldură sufletească emana și câtă bucurie sinceră îmi transmitea și avea că m-a putut ajuta …

Cu rucsacul în spinare și entuziasmat nevoie mare, m-am aruncat într-una dintre mașinile sponsorului finalei, Ford, unde l-am întâlnit pe același șofer care ne luase de la aeroport cu o zi în urmă și care îmi știa deja povestea. Doar că acum starea mea de spirit era complet schimbată în bine: i-am spus că mi-am găsit bagajul și că totul va decurge perfect de acum încolo! Cum am ajuns la hotel, l-am întâlnit la recepție pe Santiago Solari, fostul jucător al lui Atletico și al lui Real Madrid, care aștepta să se cazeze. L-am rugat să facem o poză împreună și a acceptat foarte amabil, mai mult, mi-a dat și un autograf cu dedicație, „Para Bogdan, con carino, Santi!” (Pentru Bogdan, cu drag, Santi!), însă în timp ce ne fotografiam, m-a străbătut o ușoară teamă. Dintr-un lift, tocmai ieșise un grup de vreo 10 inși cam gălăgioși, iar cum rucsacul meu era foarte aproape de ei, m-am gândit pentru o clipă: „Ar fi chiar culmea să mi-l fure cineva acum, de bine ce l-am recuperat când aproape nici nu mai speram! ” Dar nu a fost cazul de așa ceva, astfel că îmi puteam pregăti în liniște comentariul finalei.

*

Peste câteva ore, am plecat spre stadion pentru a participa la TV Meeting. Ajunsesem doar de câteva minute în uriașa sală în care erau peste 200 de jurnaliști când o apariție impunătoare mi-a atras atenția. Era un tip înalt, cu un păr blond mai lung și un pic răvășit, trecut ușor de 50 de ani și care îmi părea foarte cunoscut, dar nu îmi aminteam numele lui. M-am întins cât am putut de mult să văd ce scrie pe acreditarea de la gâtul său în așa fel încât nici să nu fiu observat și atunci m-am lămurit. Era Georges Grun, fostul mare internațional belgian, jucător de top în anii ’80-’90 la Anderlecht și la Parma, și care acum lucrează pentru RTL TV. S-a așezat discret pe un scaun de la mijlocul sălii și a fost atent la tot ce s-a discutat pe durata ședinței ținute de cei de la UEFA. M-au impresionat simplitatea lui Grun și, totodată, disponibilitatea sa de a se specializa și de a învăța un nou domeniu. A fost un mare fotbalist, dar nu vrea să rămână doar atât, el chiar este perceput acum în Belgia și ca un veritabil om de televiziune.

Cu Andrei Niculescu la postul de comentariu al finalei Champions League 2014

Când am ieșit pe teren alături de Andrei Niculescu pentru live-ul de la Euro Fotbal, am început să simțim cu adevărat ce înseamnă această finală. Am văzut cum cei de la Atletico au ajuns la stadion foarte relaxați, și am auzit cum din autocarul lor răsunau la greu piesele formației favorite a secundului Mono Burgos, AC/DC, Thunderstruck și Highway to Hell. Dar la fel au vrut să-i intimideze și cei de la Bayern pe Real, în returul semifinalelor, și au luat patru boabe! În plus, în urmă cu un an, la Londra, echipa considerată favorită datorită pedigree-ului său de campioană a și triumfat, cu toate că a părut foarte crispată și concentrată înaintea finalei. Diego Simeone chiar declarase că, în asemenea partide, cine reușește să se îndepărteze de zgomote și de atenția celorlalți va avea câștig de cauză pentru că poate fi mai spontan, mai natural și își poate exploata la maximum calitățile. Băiatul ăsta, Cholo, chiar era pus pe fapte mari, după ce în urmă cu doar o săptămână izbutise ceea ce părea imposibilul pentru pământenii din Primera Division în comparație cu extratereștrii și galacticii de la Barca si Real: să ia titlul în Spania! Iar acum, Simeone era pe punctul de a face o adevărată revoluție în fotbalul european! Capitalul de încredere de care se bucura era uriaș: Atleti impunea deja respect tuturor și era și firesc să fie așa, doar era singura echipă neînvinsă în UEFA Champions League și devenise campioană în La Liga, după ce la începutul stagiunii avea o cotă de 66 la 1, iar în ultimii trei ani vânduse jucători de 200 de milioane de euro! Și ce jucători: Diego Forlan, Kun Aguero sau Radamel Falcao! Când am pășit pe teren, am zărit în tribună un tip în galeria lui Atletico îmbrăcat în tricoul lui Estudiantes La Plata și mi-am zis imediat: a venit aici pentru Cholo! Și el purta un tricou rojiblanco, astfel că se integra perfect în peisaj, dar nu știu dacă individul cu pricina chiar ținea și cu Atletico sau îi era doar recunoscător lui Simeone pentru primul titlu cucerit de Estudiantes după 23 de ani de așteptare. Într-un fel, Cholo a repetat cu Atletico aceeași performanță fantastică izbutită pe banca leilor din La Plata: să pună, după atâta amar de vreme, gruparea alb-roșie în fața granzilor campionatului, Barcelona și Real Madrid, în Spania, respectiv Boca Juniors și River Plate, în Argentina. Și pentru suporterii lui Atleti și pentru cei ai lui Estudiantes, Simeone era sinonimul succesului. „Plăpumarii” așteptaseră și ei 18 ani pentru a se încorona din nou campioni, de când Simeone juca pentru gruparea de pe Vicente Calderon. Tot Cholo a fost omul care a ajutat-o pe Atleti să se debaraseze de toate complexele și să se scuture de eticheta de eternă perdantă ce i se lipise de atâtea ori pe spate. Cu el pe bancă, Atletico a rupt un blestem ce o urmărea de 14 ani în derby-urile cu Real și tocmai acolo unde i-a durut cel mai tare pe „galactici”: în fieful lor, pe Santiago Bernabeu, în finala Copei del Rey din urmă cu un an. Din 1999, „los rojiblancos” nu o mai bătuseră pe eterna lor rivală, iar din mai 2013, lucrurile se schimbaseră radical: Atleti luase titlul în La Liga, fără să piardă vreun derby al Madridului, obținând un nou succes pe Bernabeu și o remiză pe teren propriu. Mai mult, Diego Pablo Simeone pare întruparea perfectă a ADN-ului fotbalului argentinian, iar acum, jucătorii săi preiau din personalitatea sa și o transpun impecabil pe teren. Chiar el spunea la conferința de presă dinaintea marii finale că echipa sa transmite perfect ceea ce el simte și că acest grup reprezintă valorile sale în fotbal. Tocmai de aceea, de-a lungul stagiunii, am avut de atâtea ori senzația că fotbaliștii lui Simeone sunt precum niște pirați care își atacă dușmanii cu cuțitul între dinți, așa cum juca și mentorul lor, călăuzit mereu de un foc lăuntric de nestins. De altfel, Tiago a subliniat foarte bine înaintea finalei diferențele dintre cele două rivale din Madrid: „Ei sunt făcuți să câștige, noi suntem făcuți să luptăm!”

*

În timp ce așteptam să intrăm în direct, descopeream în orice direcție ne uitam câte un fost mare jucător sau antrenor care erau invitați în calitate de specialiști la posturile acreditate. I-am reperat în apropierea noastră pe Samuel Kuffour, câștigător al Champions League în 2001 cu Bayern Munchen, pe Gerard Lopez, finalist în 2000 cu Valencia, pe Co Adriaanse, fostul antrenor al lui Ajax și FC Porto, sau pe experții Dolce Sport, Basarab Panduru și Cosmin Contra. Pandi se simțea ca la el acasă, doar jucase trei ani la Benfica pe vechiul Da Luz, în timp ce Contra era foarte relaxat după ce o salvase de la retrogradare pe Getafe cu o săptămână în urmă și obținuse girul de a continua în Primera Division și de a se lupta încă un sezon cu Real, Atletico sau Barca …

În fiecare clipă dinaintea finalei, simțeam că suntem în fața unui moment unic, a unui derby pentru eternitate, cel mai fierbinte și mai tensionat în 111 ani. Nu era vorba doar de o finală sau de o mare finală, Real – Atletico era „LA FINAL”, mama tuturor derby-urilor, cum titra ziarul madrilen Marca! Pentru prima dată, gloria nu va fi emeră! Acum, se juca totul! Cu siguranță că și după acest meci, și Atletico și Real vor mai câștiga trofee în urma unor dueluri directe, însă nimic nu va putea fi comparat cu momentul Lisabona 2014! Ce se întâmpla acum rămânea pe viață! Orice derby, oricât de mare ar fi, se termină a doua zi, când fanii se întorc la serviciu și la grijile lor cotidiene și lasă eșecul sau triumful în urmă până la următoarea confruntare. Acesta, însă, nu se va termina niciodată pentru că învingătorul nu va permite asta, amintind întotdeauna pierzătorilor de momentul Lisabona 2014: „Noi am fost cei care am câștigat pe Da Luz”! La sfârșitul zilei de astăzi, jumătate de Madrid avea să cunoască Infernul, iar cealaltă jumătate urma să jubileze în Paradis …

Ajunși la locul de unde urma să comentăm meciul, am descoperit că suntem vecini de pupitru cu francezii de la TF 1, pentru care comentau Arsene Wenger și Bixente Lizarazu. Ce companie selectă!, ne-am spus. Unul dintre cei mai charismatici antrenori din istoria fotbalului și un fost campion mondial și câștigător de Champions League. Până să facem probele de sunet cu cei de acasă, am remarcat și mai mulți porumbei care zburau nestingheriți deasupra tribunelor. Mi-a trecut prin minte imediat gândul că acum profită și ei de faptul că Benfica nu joacă și mascota clubului, amenințătorul vultur, nu este eliberat în văzduh. Altfel, zborul lor lin de acum s-ar fi putut frânge brusc, așa cum se vor fi frânt aripile spre glorie fie ale Realului, fie ale lui Atleti …

Dacă a fost ceva ce m-a surprins acum la Lisabona, acest lucru a fost frigul! În condițiile în care la București erau peste 30 de grade Celsius, în capitala Portugaliei, seara, temperatura a scăzut până la zece grade, astfel că în repriza a doua a trebuit să îmi pun și un pulover pentru a face față cât de cât frigului! Iar eu îmi făcusem planuri să merg și la plajă pe malul Atlanticului! Aveam senzația că mă aflu undeva în Scandinavia, nu într-un oraș situat aproape de Tropicul Racului …

Coregrafiile celor doua galerii inaintea finalei de la LIsabona

*

Fluierul de start al olandezului Bjorn Kuipers, un descendent al unei adevărate dinastii de arbitri, aduce cu el și uluiala tuturor în privința înlocuitorului lui Xabi Alonso, marele absent al Realului. Ancelotti a încercat să surprindă prin titularizarea lui Sami Khedira, germanul care nu era nici măcar la jumătate din potențialul său după ce a fost accidentat mai bine de șase luni la o partidă a naționalei Germaniei. Toată lumea se aștepta ca Asier Illaramendi să fie trimis în teren din primul minut, dar Don Carlo a crezut că este inspirat cu această mutare, ce avea să se dovedească la fel de proastă ca și cea de la El Clasico din octombrie 2013, de la Barcelona, când a început cu Sergio Ramos la închidere. Nici Diego Simeone nu a fost mai sclipitor și l-a titularizat pe Diego Costa, deși atacantul lui Atletico nu era refăcut complet, mai ales că nu rezistase nici pe Camp Nou, în urmă cu o săptămână, mai mult de un sfert de oră. Acesta avea să fie un pariu pierzător al antrenorului argentinian, care parcă a vrut să-l răsplătească pe Costa pentru toate eforturile de a fi apt la ora finalei, după ce acesta a tras tare și la antrenamentul din urmă cu o zi, unde s-a pregătit separat. În schimb, Arda Turan nu a putut fi recuperat și nu a prins nici banca de rezerve. Încă o bilă neagră pentru Simeone, care nu se putea baza tocmai pe omul care pune cel mai bine în practică ideile sale. Turcul a îmbrățișat pefect mantra lui Cholo și devenise unul dintre arhitecții acestui Atleti învingător, însă acum echipa trebuia să se descurce și fără el. După doar nouă minute, Diego Costa i-a lăsat locul lui Adrian Lopez, ceea ce a însemnat o schimbare irosită prematur de Cholo.

Destinul i-a surâs, totuși, lui Atletico în minutul 36, când Diego Godin a deschis scorul după o greșeală a lui Casillas. Era încă o reușită specialitatea casei pentru fundașul uruguayan: din corner, cu o lovitură de cap, așa cum mai făcuse și în urmă cu o săptămână la finala pentru titlu din Primera, cu Barcelona, și la fel cum avea să facă și la Cupa Mondială, când golul său contra Italiei a calificat naționala celestă în optimile de finală. La două luni după finală, Simeone avea să spună că Diego Godin este jucătorul fundamental al echipei sale și unul dintre cei mai importanți din istoria lui Atleti: „Îl iubesc și îi doresc tot ce e mai bun în lume. Sper să putem colabora mult timp de acum încolo! Și Miranda, David Villa, Falcao sau Diego Costa au avut un rol esențial în ascensiunea clubului, dar omul-cheie este, fără discuție, Godin!”

Era scenariul perfect pentru Atletico: să fie în avantaj la pauză și să joace așa cum a făcut-o de atâtea ori în acest sezon: apărare de fier, contondență maximă la fiecare duel, sacrificiu, agresivitate și contraatacuri tăioase. Alb-roșiii păreau însuflețiți și mai tare de spiritul fostului lor mare jucător și antrenor, Luis Aragones, care decedase pe 1 februarie, dar era atât de aproape acum de oamenii lui Simeone. Și asta pentru că Atletico a dorit să apară la această finală cu chipul lui Aragones imprimat pe tricouri, însă, cum UEFA nu a permis acest lucru, „plăpumarii” au recurs la un truc: și-au desenat imaginea acestuia pe interior. Astfel, Luis Aragones era lipit pe pielea fiecărui jucător, precum un tatuaj sau o hologramă a sufletului.

Nu mă așteptam deloc la un asemenea curs al jocului, ba chiar eram surprins de desfășurarea evenimentelor, mai ales că în săptămâna premergătoare finalei visasem că Realul se va impune cu 3-0 precum în finala din 2000, de la Paris, cu Valencia sau la fel cum o făcuse în meciul din Copa del Rey, de pe Bernabeu, cu câteva luni în urmă. Mă bătuse gândul chiar să pariez o sumă mai mare pe scorul exact, dar acum când îmi amintesc, realizez că am făcut mai bine că am stat cuminte în banca mea.

În minutul 59, Ancelotti decide să riște totul, văzând că nimic nu merge în favoarea Realului: îi scoate din teren pe Khedira și pe Fabio Coentrao și îi introduce pe Isco și Marcelo. Portughezul primise rolul de titular în megaproducția de pe Da Luz pentru prestația impecabilă din dubla cu Bayern din semifinale, dar nu s-a simțit deloc în apele sale, deși evolua tocmai pe stadionul Benficăi, unde fusese un idol până în urmă cu doi ani. Mister Carlo miza total pe cartea ofensivei, rămânând fără niciun închizător de meserie pe gazon. Dar nici nu mai avea nevoie de vreun distrugător sau recuperator la centrul terenului pentru că Atletico făcuse pasul înapoi, așteptând atacurile rivalilor. De la mijloc în sus, Realul arăta așa: Isco, Modric, Di Maria – Bale, Benzema, Cristiano! Dar tocmai cei mai scumpi fotbaliști ai Planetei erau de nerecunoscut! Omul de 100 de milioane de euro, Gareth Bale, a fost doar o umbră a jucătorului decisiv din finala Copei del Rey, cu Barcelona, deși acesta spunea la conferința de presă de la Munchen că tot ce e mai bun pentru el și pentru Real abia urmează să vină! Cât despre Ronaldo, faptul că nu era la capacitatea maximă din punct de vedere fizic și-a spus clar cuvântul asupra evoluției sale din finală. Dacă ar fi fost vorba de orice alt jucător, sunt convins că Ancelotti l-ar fi înlocuit deja, însă cum fără Cristiano, nu există Paradis, CR7 a rămas pe teren.

După aceste mutări, Realul începe să împingă liniile spre poarta lui Thibaut Courtois, iar Diego Simeone, simțind pericolul, apelează la cel mai de nădejde ajutor din toate timpurile al lui Atleti, publicul! Ca un șef de galerie, Cholo cere susținerea fanilor, precum un prunc care se întinde după sânul matern pentru a fi hrănit cu firul de lapte al vieții. Răspunsul vine imediat: suporterii „plăpumarilor” devin mai vocali, mai fierbinți și transmit o energie vibrantă aparte, pe care o simți și tu ca spectator neutru, printr-un cordon ombilical invizibil, care-i alimentează cu speranță și un spirit combativ unic pe jucătorii lui Atletico.

Injectați cu entuziasm, băieții lui Cholo strâng rândurile, scrâșnesc din dinți și încep să creadă cu adevărat că momentul lor a venit, în sfârșit! De-a lungul timpului, istoria lui Atleti s-a scris ca o poveste de cum ar fi fost dacă?! Au fost atâtea momente în care gruparea colchonero a fost urmărită de blesteme. În 1959, a fost eliminată de rivalii de la Real Madrid în semifinalele Cupei Campionilor într-un al treilea meci de baraj. Dacă atunci ar fi existat regula golului în deplasare, Atletico ar fi jucat finala! Apoi în 1974, după un gol al lui Luis Aragones, a fost la un minut de a cuceri cel mai important trofeu continental în ultimul act cu Bayern Munchen, însă a fost egalată de Schwarzenbeck, iar la rejucare, bavarezii s-au impus cu 4-0. Toate aceste neîmpliniri și suferințe au definit-o pe Atletico, al cărui imn este extrem de sugestiv în acest sens: Que manera de vivir! Que manera de vivir! Que manera de ganar! (Ce mod de a trăi! Ce mod de a suferi! Ce mod de a câștiga!)

Acum, Atleti aproape că atingea cerul! Marca de eternă perdantă parcă nici nu existase, iar fiesta rojiblanco se pregătea să înceapă. Simeone spunea: „În fotbal, trenul vine o singură dată! Dacă nu te urci în el, l-ai ratat definitiv!” Și ce sentiment trebuie să fi trăit argentinianul la ultima fază a meciului, în minutul 90+3, când Sergio Ramos a plutit imponderabil pentru o clipă, apoi a lovit crunt, cu forța unui meteorit, care, o dată la patru decenii, zguduie din temelii Planeta Fericirii lui Atletico. Lovitura de cap a toreadorului Realului are puterea unui dragon trezit după 40 de ani dintr-un somn adânc și care mistuie pe loc toate visele și speranțele alb-roșiilor. În 1974, Schwarzenbeck era cel care interzicea dreptul la fericire lui Atleti, acum, Ramos poartă numele fulgerului care lovește de două ori în același loc: în sufletul „plăpumarilor”. Ce final de sezon a prins fundașul andaluz! Trei goluri în semifinala cu Bayern și acum reușita care avea să schimbe destinația Urecheatei! La Orejona face cale întoarsă din drumul spre Plaza Neptuno și o cotește rapid către Cibeles. Aproape că toți știam din acel moment că destinul i-a întors iarăși spatele lui Atletico.

În fotbal, ca și în viață, nimic nu este întâmplător! Foarte rar, unele lucruri au loc, pur și simplu, accidental. Cei de la Real au forțat până în ultima clipă intrarea în prelungiri pentru că istoria i-a învățat de atâtea ori că o dată cu încrederea deplină în forțele proprii, vine și abilitatea de a-și croi propriul destin și de a-și scrie legenda personală. Nu a fost pentru prima dată și cu siguranță nici pentru ultima oară când albii smulg victoria din abisul înfrângerii. De mult timp, am convingerea că marii campioni sunt născuți într-o zodie generoasă și sunt făcuți dintr-un aluat special, iar totul se așază de așa natură încât destinul le surâde aproape tot timpul. Un gol marcat în ultimul minut, o victorie la lovituri de la 11 metri, un titlu olimpic cucerit la o miime de ecundă, o cursă câștigată la fotografie, toate acestea nu sunt doar simplele roade ale hazardului. Gena de campion nu se găsește oriunde și oricum! Universul a conspirat la izbânda unor oameni care poartă în ei ADN-ul victoriei, iar campionii se recunosc dintr-o privire. De aceea, echipele mari sunt mari! Pentru că au în spate o legendă care tinde spre infinit, iar poveștile trebuie spuse până la capăt.

Simeone părea să fie un Cinderella Man pentru Atletico, vrăjitorul care ar putea clădi o temelie glorioasă din cenușa viselor spulberate în atâta amar de vreme. La fel ca și boxerul James Braddock, eroul filmului întruchipat admirabil de Russell Crowe, gruparea rojiblanco ar fi fost cea mai umilă campioană a Europei din istorie. Însă, și de această dată, Cenușăreasa a fost alungată în toiul balului, tocmai în momentul când era gata să-l seducă pe prințul frumos și strălucitor. Vraja s-a rupt aproape de miezul nopții, numai că acum, Cenușăreasa și-a pierdut ambii pantofi și a rămas desculță, fără nicio șansă de a mai fi descoperită de prințul iubit sub hainele ei ponosite de zi cu zi.

„În fotbal, ca și în viață, poți avea totul astăzi și nimic, mâine! Orice ar fi, trebuie să mergi mai departe.”, avea să declare după meci Diego Simeone, parafrazând sezonul lui Atletico. În urmă cu o săptămână, era stăpânul lumii, după ce luase titlul în La Liga în fața Barcei și a Realului, iar acum era un nimeni, după ce pierduse totul într-o secundă blestemată.

92:48! Acesta va deveni codul lacrimilor infinite ale lui Atleti! 92 de minute și 48 de secunde! La aceste cifre al cronometrului, timpul parcă a stat o clipă în loc și a fost martorul dezastrului total pentru alb-roșii. Este momentul în care Ramos a pulverizat cu lovitura sa de cap toate visele de preamărire ale „plăpumarilor”, ducând meciul în prelungiri.

Acolo, Atletico rezistă eroic 15 minute, dar se dezintegrează în următorul de sfert de oră în care Realul a înscris la foc automat ca o mitralieră ce nu a irosit niciun glonț. De nerecunoscut până în minutul 110, galezul de 100 de milioane de euro, Gareth Bale, împinge mingea în poarta lui Courtois după o șerpuire uluitoare a lui Angel Di Maria și pune pecetea pe a zecea Cupă a Campionilor din istoria Realului! De aici încolo, putea începe recitalul „galacticilor”! Se face imediat 3-1 după o acțiune de toată frumusețea a lui Marcelo, care își amintește instantaneu în euforia celei mai importante reușite a carierei de începuturile sale în fotbal. Simte că este momentul să-i mulțumească bunicului său, care a insistat să nu renunțe la sport, când avea 15 ani și când voia să descopere bucuriile adolescenței și să se distreze cu prietenii lui. Își sărută brațul drept plin de tatuaje ce îi sunt dedicate în totalitate mentorului său și nu uită nici de mama sa, o profesoară care l-a dus prima oară pe un stadion pe când avea opt ani! Acum toate insistențele familiei sale erau pe deplin răsplătite, iar Marcelo a vrut să arate că nu uită de unde a plecat! Realul mai trage o salvă de tun tocmai prin mareșalul său, Cristiano Ronaldo, care își ia revanșa pe Da Luz la zece ani după tristețea ratării titlului continental cu naționala Portugaliei. Se termină 4-1, dar dacă s-ar mai fi jucat vreo zece minute nu cred că exagerez spunând că Atletico ar mai fi încasat vreo două goluri.

După 12 ani, Realul își reînnoia jurămintele de dragoste față de Cupa pe care a sedus-o și a cucerit-o încă de la nașterea ei și de care a legat-o întotdeauna o poveste specială. În unele momente, a fost lăsat cu ochii în soare tocmai când se pregătea să o îmbrățișeze, însă acum trecutul nu mai conta. La Decima ajungea, în sfârșit, pe Santiago Bernabeu alături de celelalte nouă surate urecheate!

*

Finala de la Lisabona avea să marcheze o bornă unică în istoria rivalității din Madrid. Atletico și Real nu s-au iubit niciodată și, cu siguranță, nu se vor iubi până la sfârșitul timpurilor, dar nicicând starea de beligeranță nu a fost mai puternică decât a devenit după momentul 24 mai 2014. De atunci, rivalii au devenit inamici, iar orgoliile s-au transformat în ură. Fiecare duel care a trecut după finala de pe Da Luz a fost privit ca o mică răzbunare de fanii rojiblanco pentru a cicatriza cât mai repede o rană sângerândă. Deși în sezonul următor, Atletico a bătut-o pe Real pe oriunde a prins-o, în Supercupa Spaniei, în La Liga sau în Copa del Rey, stabilind un nou record de invincibilitate în istoria de peste 110 de ani a derby-ului madrilen, durerea „plăpumarilor” este cu atât mai mare cu cât nu s-au impus tocmai când trebuia. Fiecare triumf ce a urmat finalei de la Lisabona a fost privit ca o răzbunare crâncenă, dar cu cât mai jucătorii lui Simeone mai înfigeau un pumnal în trupul Realului, cu atât rana provocată la sfârșitul lui mai 2014 supura tot mai tare. Și asta pentru că victoria Realului este eternă, iar durerea lui Atleti este nemuritoare, ca un blestem peste timpuri. A fost meciul care trebuia câștigat cu orice preț pentru că el va dăinui peste generații și îi va bântui pe cei de la Atleti până în ultima clipă. Cu o săptămână înaintea finalei, citisem un interviu acordat cotidianului AS de către toreadorul Julian Lopez, cunoscut drept El Juli și mare fan Atletico, care spunea că există tauri ce îți marchează cariera, iar Atleti era în fața taurului vieții sale. „La asta visează toți toreadorii: la cea mai critică situație posibilă pentru a da totul! Victoriile obținute facil nu au aceeași importanță! „, mai declara el, fără să știe atunci că meciul de la Lisabona avea să marcheze în cel mai dureros mod posibil întreaga existență a planetei rojiblanco după cea mai neagră corrida din istorie.

Dacă lucrurile stau exact aşa cum a spus Francois Jacob, fost laureat al premiului Nobel pentru medicină, că noi, oamenii, suntem făcuți dintr-un amestec ciudat de acizi nucleici, de amintiri, vise și proteine, de celule, lacrimi și cuvinte, atunci cu siguranţă că lacrimile au avut un procent nemaiîntâlnit la o fiinţă umană în noaptea de 24 spre 25 mai 2014 în trupurile tuturor celor care respiră doar pentru Atleti.

*

A fost o noapte lungă și frumoasă, totodată! După nebunia de la zona mixtă, unde am stat la doar câțiva centimetri de jucătorii Realului care treceau la câțiva centimetri de mine cu bucuria imensă întipărită pe chipuri, am văzut cum Florentino Perez a făcut o adevărată baie de mulțime când s-a oprit să vorbească cu jurnaliștii spanioli. Președintele Realului nu iese prea des în presă, dar când o face, toți ziariștii aproape că îi sorb fiecare cuvințel care-i iese pe gură. La fel a fost și acum, mai ales că își atinsese, în sfârșit, visul pe care și-l stabilise încă de la întoarcerea sa ca șef suprem pe Santiago Bernabeu.

Carlo Ancelotti își îndeplinise promisiunea făcută în prima zi când a ajuns la Madrid. Atunci când a vizitat sala de trofee a clubului i-a spus lui Florentino că lipsește o cupă pe care va încerca să o aducă el în acest sezon. Italianul s-a ținut de cuvânt, iar prima răsplată a venit chiar la întâlnirea cu jurnaliștii după finală, unde aproape că a fost luat pe sus de șapte dintre jucătorii săi, în frunte cu Sergio Ramos. Aceștia au oferit, poate, cea mai neașteptată manifestare la o conferință de presă: au cântat imnul Realului și au făcut o adevărată baie de șampanie! Bucuria blanco era nețărmurită!

*

A doua zi, cum avionul de întoarcere spre casă era abia la ora 23, am avut suficient timp cu Adi Glodeanu să luăm la pas Lisabona, mai ales că vremea începuse să se mai încălzească. Am fost la Belem, unde nu am putut rata ocazia de a savura celebrele Pasteis do Belem. Oricine vizitează capitala Portugaliei nu a trebui să rateze delicioasele dulciuri pentru care se stă cel puțin o jumătate de oră la coadă indiferent de anotimp! În toată Portugalia, găsești produsele de patiserie numite „pastel de nata”, însă nicăieri nu găsești ceva mai bun decât la Belem. Aceste pasteis sunt făcute după o rețetă proprie din secolul 19, iar gustul lor este unic. Pur și simplu, nu ai cum să uiți vreodată acest deliciu culinar special, care se asezonează și cu zahăr pudră și scorțișoară.

Monumentul Descoperitorilor de la Belem, Lisabona

*

Tocmai ce realizam că se termina apoteotic un nou sezon plin de iluzii, vise, bucurii, dezamăgiri și experiențe unice, cu siguranță mai speciale decât cele din urmă cu un an și mai puțin spectaculoase decât cele din stagiunea ce va să vină! Sunt în avionul de întoarcere spre casă și încep să mă dezmorțesc, știind că nu mai este mult până urmează să aterizăm la București. Privesc prin hubloul avionului și văd cum cerul își zămislește încă o dată copilul său, preferat, soarele, care trimite săgeți sângerânde în toate direcțiile. Este o nouă zi. Sfârșitul nopții de mai marchează și un nou început. Unde voi fi mâine? Ce îmi va rezerva oare noul sezon? Sunt întrebări la care nici nu mă chinui să caut vreun răspuns. În asta constă, până la urmă, farmecul celei mai frumoase meserii din lume. Știu doar că acolo unde se va învârti o minge, așa cum Pământul se rotește în jurul Soarelui, voi fi și eu …

ianuarie 30, 2020

• JURNALUL UNUI IUBITOR DE FOTBAL

• Atletico
• Champions League
• La Liga
• real madrid

written by Bogdan Socol