Aproape fiecare an din ultimul deceniu in care comemoram victimele Revolutiei din Decembrie ma face sa ma gandesc destul de mult la bunicul meu. Tata Rene, asa cum ii spuneau eu. Si asta pentru ca realizez cu fiecare an care trece ca Romaniei ii lipsesc tot mai mult lideri adevarati, asa cum era el. A fost genul de om care a plecat de jos si a ajuns sa ocupe functii importante doar pe propriile lui merite datorita priceperii si a unei conduite de munca ireprosabile. A fost director general si a condus o uzina cu peste zece mii de oameni si ii dadea raportul direct lui Ceausescu. Ar fi putut ajunge chiar ministru daca nu exista dosarul de fost detinut politic al bunicii mele, care, la finalul liceului, a fost inchisa din cauza ca a refuzat sa toarne niste minciuni despre prietenii ei. Alte vremuri, alti oameni …
Dar nu despre meritele profesionale ale bunicului meu vreau sa scriu acum, ci despre calitatile umane nealterate de functia importanta pe care o ocupa in regimul comunist. Dincolo de faptul ca nu a profitat de statutul sau, precum multi dintre subalternii lui, Tata Rene i-a ajutat pe toti cei care i-au batut la usa cand aveau o problema.
La un moment dat, un angajat al fabricii a venit la el sa il roage, cu lacrimi in ochi, sa il ajute cu o recomandare la un medic pentru ca baiatul lui era in mare pericol sa isi piarda piciorul. Bunicul meu a vorbit cu un doctor, care l-a operat cu succes pe acel copil, salvandu-i piciorul, si care nu a vrut sa primeasca niciun ban pentru interventia lui. Alte vremuri, alti oameni …
Chiar in valtoarea acelor zile din decembrie 1989, strabunica mea a murit, iar inmormantarea a fost tocmai pe 22. Cei din familia mea au plecat cu masina din centru spre cimitirul Ghencea, dar a fost oprita curand de multimea infierbantata, care era pe cale sa ii linseze. „Va arde de plimbari acum?”, le-au aruncat oamenii infuriati atunci de aparenta indolenta a familiei mele si de lipsa de sensibilitate la situatia din intreaga tara. Bunicul meu a iesit din masina si a vorbit cu acea multime, spunandu-le ca merge doar sa isi inmormanteze mama. Desi avea de infruntat peste o suta de oameni surescitati, el a reusit sa ii convinga sa il lase sa plece mai departe cu familia, lucru greu de imaginat astazi doar revazand acele imagini din preajma Revolutiei.
Dar nu am realizat cu adevarat cat de mult a insemnat Tata Rene in ochii oamenilor cu care a lucrat decat atunci cand el a murit, in urma cu 12 ani. La inmormantarea lui, au venit foarte multi oameni pe care nici bunica mea nu ii cunostea, dar care au vrut sa il conduca pe ultimul drum. Ulterior, am aflat ca aceia erau fosti angajati, care se anuntasera unul pe altul ca „domnul Stoican” a murit si au venit sa isi arate recunostinta, astfel, pentru binele primit la un moment dat. Chiar daca trecusera mai bine de doua decenii de atunci. Alte vremuri, alti oameni …
Reamintindu-mi toate aceste lucruri, imi dau seama ca Romania are tot mai putini lideri de acest gen, indiferent de domeniul de care vorbim. De oameni cu functii importante, dar dispusi sa ajute fara vreun interes. Acum, cei care conduc nu stiu cum sa faca sa ii dezbine pe cei din jurul lor si sa faca rau gratuit. Chiar daca nu se gandesc ca in momentul plecarii lor din aceasta lume nu vor mai avea parte de nimic. Iar tot ce vor primi va fi, cel mult, o flegma aruncata din repulsie de cei pe care i-au defavorizat atunci cand ar fi putut sa ii trateze cu mai mult respect si demnitate …
written by You may also want to read
