Peste doua zile, ne asteapta un nou duel intre FC Barcelona si Atletico Madrid. Cu acest prilej, va propun sa ne reamintim de meciul de pe Camp Nou care a decis titlul in stagiunea 2013-2014 cu ajutorul acestui capitol al cartii „Jurnalul unui iubitor de fotbal”.
90 de minute le mai despart pe FC Barcelona și Atletico Madrid de agonia eșecului și de extazul triumfului, de fiesta și tragedie, de lacrimi și zâmbete de bucurie. Aceasta este granița extrem de fină care le va separa pe cele mai bune echipe ale sezonului din Primera Division într-o seară ce va părea o eternitate. Toate cele 3330 de minute adunate în precedentele 37 de etape de luptă, suferință, partide agonizante, înfrângeri amare sau victorii dulci vor fi condensate în cea mai intensă și mai așteptată confruntare a fotbalului spaniol. Atleti și Barca au ajuns la doar o palmă de glorie și știu că în mai puțin de două ore vor traversa sentimente diametral opuse: doar una va jubila, iar cealaltă se va afunda în dezamăgire. După atâtea meciuri ale secolului sau ale mileniului în El Clasico, acum ne pregătim de partida momentului prezent în La Liga, finala pentru titlu, Barcelona – Atletico Madrid, sau spectacolul care-i va desemna pe adevărații campioni ai Spaniei.
Iluzia Barcei la titlu a fost ca o cafea scurtă. Exact cât timp îți trebuie pentru a savura un espresso, atât au durat speranțele catalanilor că se pot încorona campioni pe Camp Nou în fața lui Atletico la capătul unui final nebun de sezon, în care titlul s-a tot plimbat cu înverșunare în trei direcții, Vicente Calderon, Camp Nou și Santiago Bernabeu, până să își aleagă, în cele din urmă, destinul. În ultimele etape, parcă Atleti, Barca și Realul s-au jucat nemilos cu emoțiile și inimile fanilor lor, încăpățânându-se să facă din runda finală una nerecomandată cardiacilor.
Culmea este că în urmă cu numai trei săptămâni, Real Madrid părea marea favorită la trofeul suprem în La Liga, după ce o spulberase pe campioana Europei, Bayern Munchen, cu 4-0 tocmai în Germania, dar și datorită programului mai ușor din ultimele partide. „Galacticii” mai aveau de jucat cu Valencia și Espanyol, acasă, și cu Valladolid și Celta Vigo, în deplasare. La sfârșitul lunii aprilie, clasamentul în Primera Division arăta astfel: 1. Atletico 85 de puncte, 2. Real 82 de puncte, dar cu un joc în minus, restanța cu Valladolid, 3. Barcelona 81 de puncte. Toată lumea o vedea pe Barca drept echipa care să arbitreze lupta pentru titlu, nicidecum pe cea capabilă să triumfe ea însăși în fața rivalelor din Madrid.
Numai că, odată atinsă finala Champions League, Realul s-a relaxat inexplicabil în campionat și s-a sufocat tocmai pe ultimii metri ai cusei. Abia a scos un egal pe Bernabeu cu Valencia, 2-2, cu un gol în prelungiri al lui Cristiano Ronaldo, într-o etapă în care Atletico pierdea la Levante, 0-2, iar Barcelona remiza acasă cu Getafe, echipa lui Cosmin Contra. Trupa lui Ancelotti părea încă o dată ocrotită de zeii fotbalului: de acum încolo, era suficient să își câștige toate jocurile pentru a încerca, în premieră, realizarea triplei istorice, La Liga – Copa del Rey – Champions League! Însă, Realul a comis-o din nou când îi era lumea mai dragă și a obținut doar un egal în restanța cu Real Valladolid, echipă care avea să și retrogradeze la finalul sezonului, scor 1-1, cu un gol încasat în minutul 85! Totuși, nimic nu era pierdut! Nu încă! În penultima etapă, „albii” au „furat-o” și de la Celta Vigo și au ieșit, definitiv, din cursa pentru titlu, în condițiile în care Atleti și Barca remizaseră cu Malaga, respectiv cu Elche.
Așa s-a ajuns ca ultima etapă din Primera Division să propună o adevărată finală pentru coroana de campioană a Spaniei: la trei puncte în urma lui Atletico, Barcelona trebuia să învingă pe Camp Nou pentru a lua titlul, departajarea fiind făcută de rezultatele directe (în tur, rezultatul a fost 0-0). În schimb, echipei lui Diego Simeone îi era suficient un egal pentru a cuceri primul său trofeu în La Liga după o așteptare de 18 ani!
*
Cu șase zile înaintea meciului, am aflat că voi merge în Catalunya alături de George Dobre și operatorul Liviu Trandafir. Era pentru prima oară când reveneam la Barcelona după episodul nefericit din octombrie 2013, când am fost furat de acte, bani și haine. Atât de tare m-a afectat acel eveniment că am ajuns să am și coșmaruri cu privire la următoare deplasare aici. Se făcea că eram cu George și îmi dispăruse din nou rucsacul la fel ca și data trecută! Eram într-un ascensor și blestemam deja tot orașul și mă juram că nu o să mai calc vreodată în viața mea pe acolo! Numai că la câteva luni de la acel coșmar, destinul m-a adus din nou la Barcelona, oferindu-mi ocazia de a-mi învinge propriii demoni.
Se spune că cel mai bun mod de a-ți învinge temerile este să le înfrunți direct și eu cam asta urma să fac. Dacă data trecută, eu am fost cel care a pierdut avionul, acum, George nu a fost departe de un episod identic. El tocmai se întorcea de la Torino, unde comentase finala nebună de Europa League, câștigată de Sevilla în fața Benficăi la lovituri de departajare. Numai că, din cauza unei înlănțuiri de împrejurări nefericite, nu mult a lipsit ca el, împreună cu Dan Ștefănescu și cu operatorul Nicu Fotachi să rateze zborul spre Roma, unde aveau escală înaintea sosirii la București. Taxiul pe care îl așteptau la hotelul lor din Torino a avut o pană și cum, după 20 de minute de la efectuarea comenzii, în care nu au fost înștiințați de nimeni, au rugat la recepție să mai sune o dată la compania de taximetre pentru a afla dacă s-a întâmplat ceva. În situația dată, au cerut o altă mașină, dar toată această tărășenie i-a făcut să piardă cam o oră din timpul ce îl aveau rezervat pentru toate formalitățile de la aeroport. Așa s-a făcut că George, Dan și Nicușor au ajuns să alerge într-un suflet spre poarta de îmbarcare, de unde răsuna în boxe o voce care le dădea frisoane: „Last call, Mister Stefanescu, Mr. Dobre and Mr. Fotachi!”
George se gândea deja să își facă o rezervare pentru un zbor Torino – Barcelona dacă ar pierde avionul ăsta, însă nu a fost cazul pentru că au ajuns chiar înainte să se închidă poarta. Dar chiar și așa, George a plecat spre Catalunya fără să fi închis un ochi pentru că a aterizat cu o întârziere de aproape două ore la București, după miezul nopții, iar când a ajuns acasă, nu a mai avut timp decât să își schimbe lucrurile din bagaj, să își facă un duș, să mănânce ceva și să bea o cafea, apoi a luat-o iar din loc spre Otopeni.
*
La Barcelona, vremea era superbă: un soare arzător și un cer senin te îmbiau la plajă și nici nu te făceai să simți tensiunea apăsătoare dinaintea meciului care urma să decidă totul. Gruparea blau-grana era în fața unui sezon ratat: pierduse finala Copei del Rey în fața marii rivale, Real Madrid, și fusese eliminată din Champions League, în sferturi, tocmai de către Atletico, astfel că acum era cel mai potrivit prilej pentru răzbunare. Numai că situația Barcei nu era deloc una roz: antrenorul Gerardo „Tata” Martino, criticat tot mai aspru de fani şi de presă pentru lipsa sa de personalitate, anunţase că va pleca la finalul stagiunii, iar viitorul multor jucători pe Camp Nou era incert. În schimb, Atletico, în ciuda scăderii de formă din ultimele etape, părea capabilă să se recalibreze pentru cea mai importantă săptămână din toată istoria sa de peste 110 ani: finalele din Primera şi Champions, cu Barca, respectiv Realul.
*
Pe Camp Nou, am avut parte de cea mai fierbinte atmosferă trăită pe viu la meciurile Barcelonei. Nici la celebra manita împotriva Realului lui Mourinho nu am văzut ceva apropiat de ambianţa specială de la această partidă. Fanii Barcei au făcut tot ce le-a stat în putere să îşi ajute favoriţii să câştige un titlu în care foarte puţini mai credeau în urmă cu câteva săptămâni. Au încercat să pună o presiune imensă pe cei de la Atletico şi să-i dopeze moral şi să-i injecteze cu energia aducătoare de victorie pe oamenii lui Tata Martino.
Jucatorii Barcelonei si ai lui Atletico, la incalzire inaintea meciului de pe Camp Nou din 17 mai 2014
Stadionul a fost plin ochi: aproape 100 de mii de suflete strânse într-un uriaş castron blau-grana în aşteptarea triumfului care să declanşeze fiesta. Coregrafia a fost impresionantă, aproape că-ţi tăia respiraţia: un mozaic imens în culorile drapelului Catalunyei şi ale Barcei transmitea un mesaj simplu, dar de o profunzime deosebită. Som el Barca!, adică „Noi suntem Barcelona!” O declaraţie răspicată de independenţă, de mândrie şi de putere, care m-a dus cu gândul pentru o clipă la celebrul „This is Anfield”, inscripţia ce tronează pe arena lui Liverpool cu un rol imediat, de a-i face pe adversari să îşi plece capul, ca o reverenţă, chiar înaintea ieşirii pe gazon, precum fac toţi cei care se opresc deasupra mormântului lui Napoleon Bonaparte la Domul Invalizilor din Paris.
*
În toată această nebunie, un om părea impasibil la tot ce se întâmplă. Poate şi pentru că trecuse prin greutăţi mult mai mari şi printr-o veritabilă cumpănă a vieţii. German „Mono” Burgos, secundul lui Simeone, a fost portarul lui Atletico între 2001 şi 2004, perioadă în care i s-a descoperit o tumoare malignă la un rinichi. Trebuia operat de urgenţă tocmai înaintea unui weekend în care Atleti urma să joace împotriva fostei sale echipe, Real Mallorca. Un tip mucalit, Burgos i-a spus medicului: „Mai bine facem intervenţia luni!” Însă, şi la insistenţele antrenorului de atunci, Luis Aragones, operaţia a fost făcută imediat şi El Mono a învins cancerul. Asta se întâmpla în 2003, iar din cauza acestei complicaţii, a trebuit să-şi încheie cariera de jucător, la vârsta de 35 de ani. Opt ani mai târziu, a început să-l urmeze oriunde pe Diego Simeone, fostul său coechipier de la Atleti, precum un discipol credincios. După o jumătate de sezon la Racing Club de Avellaneda, a venit marea provocare: banca tehnică a „plăpumarilor”.
Un fan înrăit al hard-rock-ului şi în special al formaţiei AC/DC, Burgos şi-a explicat din propria sa perspectivă apartenenţa la tot ceea ce înseamnă Atleti: „Nu aş fi putut juca vreodată la Real Madrid. M-ar fi pus să mă tund! În plus, Atletico este sinonimă cu muncitorii. Fanii lui Atleti sunt zidari şi taximetrişti!”
Acum, Mono era relaxat. Cu o oră şi jumătate înaintea startului meciului, ieşise la o ţigară şi părea departe de toată agitaţia şi nebunia din Catalunya. Se aşezase pe treptele de la intrarea în vestiarul lui Atletico şi stătea de vorbă cu un steward. Trăgea tacticos din ţigară, de parcă ar fi fost Ilie Moromete în Poiana lui Iocan, scoţând alene aburi de fum pe gură şi pe nas. Nu mai era nimeni în preajma lor când am trecut pe lângă ei şi pe moment m-am gândit să-i fac o poză. Numai că imediat mi-am adus aminte şi că Burgos este un tip care nu ştie prea multe şi ar putea reacţiona furios sau cel puţin ciudat şi am renunţat la idee.
Mono Burgos, fumand o tigara inaintea finalei pentru titlu in La Liga din 2014
Când i-am povestit lui George de intenţia mea, mi-a spus pe un ton ironic: „Trebuia să-i spui cât de mult îl iubeşti pe Mourinho şi cred că te-ar fi şi luat în braţe!” Este deja celebru episodul din decembrie 2012, când, la un derby Atletico – Real Madrid, Jose Mourinho a avut o ieşire nervoasă în direcţia băncii lui Atleti, moment în care Burgos a venit ameninţător în direcţia portughezului spunându-i apăsat: „Vezi că eu nu sunt Tito Vilanova! Eu îţi rup capul!” Dacă regretatul Tito Vilanova, atunci secundul lui Pep Guardiola la Barcelona, nu a avut nicio replică în august 2011 la gestul lui Mourinho de a-i băga degetul în ochi la finalul Supercupei Spaniei chiar pe Camp Nou, argentinianul de 45 de ani nu era deloc dispus să îl ierte pe antrenorul Realului. Şi chiar cred că era în stare să-i aplice o corecţie fizică lui Mourinho dacă situaţia ar fi degenerat!
Totuşi, pacea interioară pe care o emana acum Burgos părea să fie doar liniştea dinaintea uraganului!
*
Mai comentasem pe viu o finală pentru titlu în Serie A, un derby scudetto cum spun italienii, în aprilie 2011, AC Milan – Inter 3-0, într-o atmosferă electrizantă, cea mai impresionantă trăită la un derby intern. Atunci, însă nu se juca în ultima etapă, după confruntarea de pe San Siro mai exista o oarecare marjă de eroare sau posibilitatea unei reveniri. Aici, era un meci de totul sau nimic, în care învingi sau mori! Această situaţie specială a multiplicat cu cel puţin o mie tensiunea unei confruntări cu o miză uriaşă precum cea de pe Camp Nou încât până şi legătura telefonică prin care urma să comentăm a avut serios de suferit. Făcusem toate probele de sunet cu o jumătate de oră înainte de a intra în direct şi totul era în regulă. Dar chiar înainte de a intra în emisie, legătura a picat şi cu toate eforturile depuse, nu a mai putut fi restabilită cum trebuie până la pauză.
Aşa s-a făcut că din tot acest meci, noi am comentat de pe stadion doar 50 de minute, iar restul timpului a fost acoperit de colegii care au asigurat dublajul de la Bucureşti. La finalul partidei, reprezentanta celor de la Media Pro, compania deţinătoare a drepturilor de televizare pentru La Liga, ne-a spus că de vină sunt cei de la Telefonica, firma ce asigură legăturile telefonice la stadion, şi că nu am fost singurii cu probleme de acest gen. Nu ne-a încălzit cu nimic amănuntul că şi belgienii şi cei din Qatar nu au putut comenta meciul integral de pe Camp Nou, dar nu mai aveam ce face.
*
Istoria se scrie cu mici puncte de cerneală, dar Atletico și-a conturat legenda acestui sezon, care va dăinui peste timp, cu picături mari de sânge și sudoare. Trupa lui Simeone a trebuit să îndure enorm, să sufere, să fie umilă, să coboare în străfundurile Infernului înainte de a se bucura întru totul de triumful absolut în La Liga.
Practic, Barcelona a fost campioană doar 16 minute! Adică intervalul dintre reuşita supersonică din minutul 33 a lui Alexis Sanchez, cel mai frumos cadou la despărţirea de publicul de pe Camp Nou înainte de a pleca la Arsenal, şi golul cu capul al lui Diego Godin, din minutul 49. Catalanii au mai avut şi în pauza de un sfert de oră dreptul de a visa la coroana de campioană, mai ales că execuţia lui Alexis venise parcă din alte spaţii. Se invocase şi spiritul lui Tito Vilanova, răpus la doar 45 de ani de un cancer cumplit, dar şi forţa extratereştrilor blau-grana, care au supus nu demult întreg fotbalul mondial. A fost ceva, însă, în aerul aproape irespirabil din Catalunya care nu a făcut posibilă fiesta blau-grana. Până şi reacţia lui Tata Martino la golul de 1-0 a fost a unui om care nu vrea să se bucure de teamă să nu îşi înghită apoi cu sughiţuri zâmbetele. Argentinianul a rămas modest, inodor şi insipid până la capăt, aşa cum a fost încă de la începutul mandatului său pe banca Barcei. A privit uşor în pământ, parcă ruşinat de faptul că ar putea deveni campion doar ca urmare a unui moment de genialitate, nu a personalităţii şi a valorii sale de antrenor.
Numai că ziua de 17 mai tinde să devină ziua lui Atletico, în care tot Universul conspiră la realizarea celor mai mari dorinţe ale sale. În 2013, „plăpumarii” câştigaseră Cupa Spaniei tocmai în fieful marilor lor duşmani de la Real în urma unui gol semnat de brazilianul Miranda. Acesta avea să creioneze perfect aşteptările lui Simeone de la jucătorii săi: „Întotdeauna încearcă să scoată tot ce e mai bun din noi. Nu îl interesează neapărat dacă cineva joacă bine sau nu. El vrea să vadă spirit şi dorinţă. Vrea ca jucătorii să-i arate că sunt interesaţi de joc. Pot fi zile în care să nu evoluezi bine, dar dorinţa şi determinarea nu pot să lipsească vreodată!”
Un an mai târziu, celălalt fundaş central al lui Atleti, Godin, avea să aducă al zecelea titlu din istoria clubului pe Camp Nou! La Decima lui Atletico! Un trofeu aşteptat de 18 ani! Copiii din familia rojiblanco născuţi în 1996, anul ultimului titlu cucerit de Atleti, ajunseseră la vârsta majoratului! „Am reuşit imposibilul!” şi „Acest Atletico este o echipă pentru eternitate!”, au fost primele cuvinte ale preşedintelui noii campioane, Enrique Cerezo, după cea mai mare performanţă a clubului sub comanda sa. În schimb, Diego Simeone a fost recunoscător staff-ului său pe care l-a adus cu el la conferinţa de presă, spunând că fără aceşti oameni lângă el, nu ar mai fi ajuns în situaţia de a vorbi din postura de campion al Spaniei. Cholo i-a dedicat acest triumf mentorului său, Luis Aragones, cea mai importantă figură din istoria grupării de pe Vicente Calderon, care decedase cu câteva luni în urmă, la vârsta de 75 de ani.
Simeone îşi depăşise idolul prin performanţele sale uluitoare de când s-a întors la Atleti ca antrenor: nu a fost an fără cel puţin un trofeu din 2012 încoace. Şi ce trofee: Europa League, Supercupa Europei, după ce a umilit-o pe Chelsea, Copa del Rey, obţinută tocmai pe terenul duşmanilor de la Real şi titlul în La Liga luat în faţa superputerilor Barcelona şi Real Madrid! În plus, peste doar o săptămână, urma să joace a doua finală de Champions League din istorie după 40 de ani de aşteptare! De aceea, declaraţia lui Quique Estebaranz, un fost jucător al lui Atletico şi al Barcelonei, despre antrenorul argentinian este perfectă pentru întruchiparea acestui erou aparte al fotbalului mondial: „Simeone reprezintă tot ceea ce înseamnă, de fapt, Atletico! Trebuie clonat cumva sau ar trebui să fie obligat printr-un decret, prin contract sau chiar torturat, dacă e nevoie, să rămână la Atleti! El este exemplul perfect de antrenor pentru această echipă!”
Iar Simeone chiar este alchimistul perfect: a reușit să transforme în adevărate piese de aur de 24 de carate niște soldăței de plumb, pe care mulți îi uitaseră la fundul cutiei cu jucării. Meritele sale sunt numeroase: a implantat un sistem excelent de pregătire fizică, un plan de joc eficient și exploatează la maximum resursele lotului său. Dar calitatea esențială a lui Cholo este că a schimbat mentalitatea de perdant a clubului și și-a făcut jucătorii să creadă că pot învinge pe oricine, indiferent de adversarul înfruntat. Îndrăznesc să afirm că nicio echipă din lume nu este atât de dependentă de antrenorul său precum este Atleti de Simeone!
*
Meciul de pe Camp Nou se terminase de aproape două ceasuri, dar noi încă mai eram la stadion. La un moment dat, observ pe unul dintre pilonii uriaşi de la primul nivel al cele mai grandioase arene din Europa mai multe plăcuţe inscripţionate cu numele foştilor jucători ai Barcei. Am început să le citesc şi să-mi reamintesc cu ochii minţii chipurile şi felul de a se mişca al fiecărui nume imprimat pe acele bucăţi de cărămidă roşie.
De sus în jos îi revedeam parcă pe Abelardo, Albert Ferrer, Andoni Goikoetxea, Josep Guardiola, Gheorghe Hagi … Hagi! Hagi al nostru era acolo. Este acolo! Nu ştiu care a fost criteriul de aşezare a acelor nume, însă Gică era deasupra lui Ronald Koeman, Igor Korneev, Michael Laudrup, Julen Lopetegui, Miguel Angel Nadal, Eusebio, Julio Salinas şi Hristo Stoicikov.
Dovada vie a locului special ocupat de Hagi printre legendele Barcelonei
Te cuprind toate emoţiile când te gândeşti la ce au însemnat aceste nume pentru Barcelona, pentru fotbalul mondial, dar şi pentru mine, personal. Sunt jucătorii pe care i-am admirat, care mi-au bucurat copilăria şi pe care i-am colecţionat în surprizele CinCin sau Ulker Final şi în abţibildurile Panini. Acum stăteau din nou în faţa mea precum o colecţie rară dintr-un clasor de timbre, amintindu-mi că nimic nu este imposibil atunci când îţi urmezi visul şi nu te abaţi de pe drumul tău. Totodată, prezenţa lui Hagi în acel club select îmi spunea şi că noi, românii, putem fi acolo sus dacă ne respectăm principiile şi adevăratele valori ale vieţii.
Abia când privim în urmă cu mândrie şi descoperim un asemenea trecut măreţ, realizăm cât de mult a însemnat Hagi şi întreaga Generaţie de Aur pentru noi în condiţiile în care astăzi nici nu îndrăznim să mai visăm să avem un jucător la Barcelona sau Real Madrid! Acea plăcuţă cărămizie cu numele lui Hagi inscripţionat imediat sub cel al lui Pep Guardiola cred că ar trebui să fie suficientă pentru o reverenţă totală în faţa celui pe care nu greşim să-l alintăm Rege!
written by You may also want to read
