GHENCEA, CLASORUL DISTRUS AL AMINTIRILOR COPILĂRIEI

4 minutes, 8 seconds

Poate pentru cei care s-au născut după 2000, aceasta imagine nu înseamnă mare lucru, la fel cum nici pentru mine nu ar fi avut un impact atât de serios dacă nu as fi văzut cu ochii mei acel maldăr uriaș de pământ, care până nu demult a fost stadionul Steaua. Este precum în cazul unui persoane apropiate și muribunde, a cărei soartă o știi deja, dar vestea dispariției sale tot te face să ți se taie picioarele. Deși aflasem de intenția de schimbare a vechii fețe a stadionului, atunci când am zărit acea groapă uriașă pe locul unde cândva Lăcătuș, Hagi, Iordănescu, Ilie Dumitrescu, Balint, Liță Dumitru sau Adrian Ilie încântau publicul, am simțit un gol imens în stomac și durere în suflet.

Și nu este tristețea unui stelist, ci pur și simplu a unui iubitor de fotbal nostalgic după fotbalul necorporatist și acea bucurie a jocului de mult dispărută, la fel ca și apartenența unui cartier la un club cu care s-a identificat dintotdeauna. Ghencea și Militari erau zonele steliștilor, Oborul și Vitanul, ale dinamoviștilor, Cotroceniul, al progresistilor, iar Crângașiul și Giuleștiul, ale rapidiștilor.

Acum, aproape orice meci din București se joacă pe Arena Națională, un stadion al tuturor, dar, de fapt, al nimănui și pe care nimeni nu îl consideră ca fiind „acasă”.

Stadionul acesta, primul din România dedicat sută la sută fotbalului, fără acea pistă de atletism nelipsită de pe toate arenele construite în comunism, inaugurat în 1974, a fost martorul celor mai glorioase momente ale fotbalului romanesc, contribuind din plin la scrierea istoriei adevarate a sportului nostru. In Ghencea s-a cladit echipa care avea sa supuna Europa in 1986 si, totodata, a fost scena pe care a performat Generatia de Aur a fotbalului romanesc. A fost arena care a gazduit trei semifinale de Cupa Campionilor în a doua jumătate a anilor ’80 și unde naționala României a obținut calificarea la primul sau Mondial după 20 de ani de absenta în urma unei victorii răsunătoare asupra Danemarcei. De atunci, Ghencea a devenit cu adevărat casa tricolorilor, locul unde s-au simțit cel mai bine și mai siguri pe ei, și, totodată, fortareata pe care aproape nimeni nu a reușit sa o încline mai bine de un deceniu.

Aici, am văzut pe viu primul meu meci al naționalei în 1995, o victorie greu obținută în fata Israelului cu 2-1, pe o ploaie cumplita care m-a udat pana la oase și am adunat câteva dintre cele mai frumoase amintiri ale adolescenței mele.

De aceea, imaginea stadionului demolat a fost ca atunci când descoperi distrus clasorul cu timbre prețioase pe care le-ai adunat cu sârg în copilărie precum un album cu cele mai frumoase amintiri făcut bucatele. Nu voi uita vreodată zilele de derby în cartier, când galeria lui Dinamo sau a Rapidului venea în Ghencea. Erau galerii adevărate, de câteva mii de oameni, care fluturau steaguri și fulare atunci când defilau prin fata blocului unde stăteam și care erau escortati de jandarmi în drumul lor spre arena. Era și ceva ostil în marșul lor, erau scandări amenințătoare, se simțea tensiunea în aer, uneori era riscant chiar sa ieși pe strada în acele momente, dar mirosea a Derby, poate chiar de la fumul peluzei incendiate de „câinii roșii”, dar asta e ceea ce lipsește acum fotbalului românesc și cartierelor Bucureștiului.

Nimic nu era mai frumos decât sa merg la meci printre străduțele din cartier, sa ma afund printre alți suporteri, sa le aud gândurile și sa ma pierd în mulțimea care se îndrepta ca și mine catre stadion, încarcandu-mă cu energie, lucru pe care l-am făcut ulterior și din postura de comentator.

E drept ca disputa pe marginea identitatii Stelei a făcut ca acest simbol al fotbalului romanesc sa ajungă în paragina, iar tarele societății în care trăim se fac simțite și acum la intrarea pe stadionul devenit șantier. „Mergi mai în spate ca nu ai voie aici”, mi-a spus unul dintre cei doi paznici de serviciu, ca un veritabil străjer al nimicului, cu un exces de zel specific altor vremuri, deși eram cu câțiva metri în spatele gardului. M-am gândit imediat ca este păcat ca s-a ajuns aici, iar asemenea imagini sunt convins ca ii întristează și pe dinamoviști sau rapidisti. Pentru ca și ei resimt din plin aceasta dezradacinare a fotbalului romanesc, care pare sa își piardă tot mai mult identitatea.

Fără trecut, nu poate exista un viitor, astfel ca legenda din Ghencea nu trebuie uitata tocmai pentru a nu uita cine am fost și cine suntem.

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns