Italia a ajuns în pragul Apocalipsei, după ratarea calificării la Cupa Mondială pentru prima dată în ultimii 60 de ani. Pentru o națiune care respiră și trăiește totul în ritmul Planetei Calcio, absența de la marele bal al fotbalului mondial este recepționată ca o mare tragedie și, totodată, ca o mare rușine. Chiar dacă mai sunt cazuri recente de mari echipe care nu au prins un loc la turneele finale, precum Anglia sau Olanda, eliminarea squadrei azzurra de către Suedia a avut forța unui cutremur de șapte grade. De când am început să iubesc fotbalul, două enunțuri au devenit definitorii pentru sportul-rege. Primul a fost făcut cunoscut de Gary Lineker, care a spus că fotbalul este un sport în care se înfruntă două echipe de câte 11 jucători și în care, la final, câștigă mereu nemții. Cealaltă definiție era legată de Italia, despre care se spunea că, atunci când joacă prost, ajunge în finală, iar când joacă bine, o și câștigă. Iar adevărul nu este prea departe: în era modernă a fotbalului, nu a existat vreo Cupă Mondială fără Brazilia, Germania și Italia, singurele reprezentative cu cel puțin patru titluri supreme.
Italia a oferit două momente definitorii pentru istoria omenirii, diametral opuse din punct de vedere al esteticii: Renașterea și catenaccio. Toată splendoarea creată de artiștii renascentiști Michelangelo Buonarotti, Leonardo Da Vinci sau Rafael Sanzio a contrastat din plin cu fotbalul scrâșnit, încorsetat tactic, dar de mare succes în anii ’60-’70, promovat la rang de artă de către Helenio Herrera și Nereo Rocco.
Mult timp, Italia a fost epicentrul fotbalistic al Terrei, numai că acum a ajuns în pragul unui moment zero. Squadra azzurra a stat mai mereu în prim-planul marilor competiții, având drept principiu machiavelicul „scopul scuza mijloacele”. Cât timp rezultatele veneau, italienii ajunseseră să își facă un titlu de noblețe cu felul lor de a fi, de a juca și de a înțelege fotbalul.
Lumea s-a schimbat, fotbalul s-a schimbat, doar italienii au crezut că pot avea succes bazându-se pe aceeași rețetă din trecut. Iar aseară, pe San Siro, ei au simtit pe pielea lor ceea ce au trait atatea echipe de-a lungul timpului in duelurile cu squadra azzurra: frustrarea eșecului în ciuda unei dominări totale pe teren. Primul gand mi-a zburat spre Brazilia 1982 și acel meci de pomină, câștigat de Paolo Rossi, descris de Zico drept „ziua în care a murit fotbalul”. Mi-am adus aminte și de Spania din 1994 sau de Australia din 2006, naționalele care au subjugat Italia, dar care au părăsit câmpul de luptă cu capul plecat.
Acum, italienii plâng că nu vor mai avea parte vara viitoare de acele Notti magiche de la Cupa Mondială, cu care se obișnuiseră de șase decenii, după ultima calificare ratată, din 1958 în fața Irlandei de Nord. Ieri, suedezii au fost mai italieni chiar decat italienii, cu acele ingrediente care i-ar fi facut invidiosi si pe cei mai mari artizani ai erei catenaccio: apărare-beton, noroc și puțin ajutor din partea arbitrului. Iar scandinavii au dat lovitura doar datorită fortei grupului, fără a mai avea un superstar precum Zlatan Ibrahimovic, un atacant de rasă precum Henrik Larsson și nici supergeneratia din 1994.
Aseara, aproape că devenise evident ca tot Universul conspira impotriva Italiei, iar dupa ratarea imensă a lui Immobile din minutul 40, am avut sentimentul ca, oricate ocazii si-ar crea, tot nu ar putea inscrie. Astfel, Suedia i-a grăbit retragerea cu o lună lui Gianluigi Buffon, care anuntase ca Mondialul din Rusia va fi cantecul sau de lebada si care abia s-a putut stăpâni să nu izbucnească în plâns la interviul de după meci. Trist că ultimul său meci pentru La Nazionale a însemnat necalificarea la turneul final, legendarul portar al lui Juventus, aflat la cea de-a 175-a selecție, a ratat și șansa de a deveni unicul fotbalist cu șase participări la Cupa Mondială.
Principalul vinovat este selecționerul Gian Piero Ventura, care a cerut scuze tuturor italienilor pentru această dezonoare și care, mai mult ca sigur, va fi schimbat chiar de mâine, mare favorit a-l înlocui fiind Carlo Ancelotti. Însă, răspunderea ratării calificării aparține, în primul rând, Federației Italiene de Fotbal, care l-a ales pe Ventura anul trecut, deși cariera sa, minusculă la cel mai înalt nivel, nu il recomanda deloc pentru acest post, cu atât mai mult cu cât nu pregătise niciuna din marile echipe din Serie A, Juventus, Milan sau Inter. În condițiile în care predecesorii săi s-au numit Marcello Lippi, Cesare Prandelli și Antonio Conte, antrenori charismatici și cu un CV solid în spate, Ventura a fost exact opusul lor, lăsând impresia că Italia și-a pierdut complet identitatea și nici că poate să se reinventeze. Cu o înfățișare care pe mine mă duce cu gândul la Edgar, majordomul malefic din Pisicile Aristocrate, antrenorul de 69 de ani va purta permanent pe umeri cea mai mare rușine a fotbalului din Cizmă din acest mileniu.
written by You may also want to read
ventura are partea lui de vina insa acest deznodamant era invitabil. acum nu stiu ce e mai trist sa te elimine suedia sau noua zeelanda (2010) si costa rica (2014).ne uitam putin pe loturile din serie a inainte de calciopoli si dupa calciopoli. aseara de la mijloc in sus (exceptie de rossi) nici un italian din teren sau de pe banca nu avea macar un sfert de UCL jucat in cariera, eu cred ca asta spune multe