Au trecut cinci ani de la prima mea delegare la un meci in strainatate din UEFA Champions League, dar parca totul s-a intamplat in urma cu cinci decenii! În Turcia, am avut parte de una dintre cele mai nebune deplasări din viața mea, de la plecare până la întoarcerea acasă. A fost o aventură în toată regula ca în filmele cu James Bond!
Eram în echipă cu Dan Ștefănescu, aveam avionul de plecare la 7 dimineața chiar în ziua meciului, doar că la miezul nopții primesc un mesaj de la el în care mă întreabă dacă am pașaportul valabil. Inițial, am luat-o ca pe o glumă, doar că, după ce l-am sunat, am realizat că nu e deloc așa. Când își făcea seara bagajul, soția lui Dan l-a întrebat dacă nu cumva i-a expirat pașaportul și abia atunci și-a dat seama de gravitatea problemei. Totuși, a acționat imediat și și-a făcut rezervare pentru un zbor mai târziu, iar dimineața, la prima oră, urma să facă toate demersurile pentru a-și obține un pașaport temporar în regim de urgență. Am decis ca înainte de a pleca la aeroport să trec pe la el pentru a lua căștile de comentator în așa fel ca eu să mă ocup de toate treburile la stadion, fără a-l mai aștepta. Dan urma să ajungă la Istanbul la 17:30 şi, cel puțin teoretic, era timp suficient până la startul meciului, la ora 21:45.
Peripeţiile au început încă din timpul zborului. Când ne aflam deasupra mării, aproape de aterizare, am avut parte de un prim semn că asta va fi o călătorie zbuciumată. Am prins nişte turbulenţe de coşmar, iar avionul îmi dădea senzaţia că urma să se dezintegreze din clipă în clipă în aer, iar eu mă gândeam că aici ne va fi sfârșitul. După vreo zece minute în care am fost zguduiți și agitați ca într-un blender și în care am spus în gând toate rugăciunile pe care le știam, am avut parte de cea mai lină aterizare. Imediat ce am scăpat de controlul vamal și mi-am recuperat bagajele, m-am oprit la un exchange pentru a schimba banii și l-am sunat pe Dan pentru a vedea cum decurg lucrurile cu pașaportul. Totul era în grafic.
Am luat un taxi spre hotel împreună cu Robert Şişcă, de la Radio România Actualităţi, și am rămas uluit de traficul din Istanbul, dar mai ales de modul în care se circulă. Robert era, însă, familiarizat, mai ales că în urmă cu două săptămâni comentase victoria României cu Turcia, 1-0, în preliminariile Cupei Mondiale din 2014. Taximetristul a găsit destul de ușor hotelul, localizat pe o străduță foarte îngustă pe care încăpea doar o mașină, dar unde se circula în ambele sensuri! Asta chiar mi s-a părut șocant: să văd cum toate mașinile dau înapoi când o altă mașină care vine din sens opus e mai aproape de ieșirea pe strada principală.
A fost o zi tare mohorâtă la Istanbul: tot timpul înnorat, iar din când în când mai și venea câte o repriză de ploaie. După ce m-am cazat, am mâncat aproape de hotel, apoi m-am întors în cameră pentru a mai fura o oră de somn și ca să-mi citesc informațiile scoase pentru meci. Dan m-a sunat chiar înainte de a decola, iar totul părea rezolvat. Pe la ora 17, am coborât la piscina hotelului pentru a mă relaxa puțin înainte de a pleca spre stadion. Nu cred că trecuse un sfert de oră de când intrasem în apă când m-a sunat colega Alexandra Turda, reporterul Digi Sport, care venise cu alţi doi colegi cu câteva zile mai devreme, să-mi spună că traficul e foarte aglomerat și să plec din timp. Auzind asta, în cinci minute am ieșit din apă și m-am întors în cameră pentru a mă regăti de plecare. Mi-am făcut un duș, m-am îmbrăcat, am pregătit rucsacul cu toate informațiile pregătite, cu acreditările de meci și cu căștile de comentator. Am încercat să-l mai sun pe Dan, dar mereu auzeam același lucru: că nu are semnal.
Aventura adevărată a început imediat după ce am terminat de vorbit la telefon cu George Dobre, exact când ieșeam din cameră. Telefonul Digi Mobil mi s-a blocat astfel încât nu mai puteam accesa agenda, nu mai puteam suna pe cineva sau să dau vreun mesaj. Mi se mai întâmplase așa ceva și nu m-am panicat, gândindu-mă că aparatul își va reveni. Ieșit din hotel, m-am gândit că nu are rost să iau vreun taxi pentru că circulația era de-a dreptul imposibilă și am luat-o pe jos, mai ales că Robert Șișcă îmi spusese că se poate ajunge destul de ușor la stadion așa.
Eram în blugi, cămașă și sacou, în spate aveam rucsacul, iar într-o mână țineam cutia de comentariu. Afară, stătea să plouă, dar nu era deloc frig, ba chiar pe drum m-am încălzit. M-am orientat după cum venisem cu taxiul spre hotel, dar la un moment dat am ajuns într-un punct de unde nu mai știam încotro să o iau. Erau mai multe variante, nu știam care mă va scoate spre arenă, așa că m-am gândit să iau, totuși, un taxi. Cum nu am găsit niciunul liber și cum nu aveam nici timp de pierdut, m-am rugat la Dumnezeu să-mi călăuzească pașii. Am trecut pe deasupra unei autostrăzi și am văzut în depărtare stadionul. Slavă Domnului! Doar că până să ajung acolo, am fost nevoit să intru pe o străduță întunecată, plină de noroi. Nu era asfaltată, drumul era desfundat, iar cum mergeam eu, pe partea dreaptă erau niște tipi care se încălzeau la un foc făcut într-un tomberon, ca în scenele din ghetourile americane. Am evitat să le arunc vreo privire de teamă să nu-mi facă cumva de petrecanie și doar trăgeam cu coada ochiului înspre ei. Noroc că niciunul dintre ei nu mi-a dat importanță, iar la câțiva metri distanță am dat în drumul principal care mă scotea la stadion. Am coborât în viteză treptele spre intrarea în complex, iar acolo un tip de la pază, văzându-mi acreditarea, m-a preluat și m-a condus până la una din intrările în arenă. Eram, însă, departe de zona media, astfel că a trebuit să ocolesc tot stadionul și asta tocmai când s-a pornit un adevărat potop. Telefonul meu nu mai reacționa în niciun fel, iar de Dan tot nu știam nimic.
Ajuns la intrarea pentru mass-media, a apărut o nouă problemă: cei de acolo nu mă lăsau să intru fără biletul care însoțește acreditarea, iar acesta era la colegii mei. M-am chinuit să le explic că nu pot lua legătura cu nimeni, dar mi-au spus că nu au cum să mă ajute. Noroc cu un alt tip de acolo, care mi-a zis să cobor în parcare, de unde pot ajunge la zona rezervată presei. Am făcut întocmai și imediat m-am reîntâlnit cu colegii mei. M-au întrebat de Dan, eu le-am povestit pe scurt prin ce am trecut, apoi am stat puțin să-mi trag sufletul. Atunci, telefonul a început să-mi sune, dar nu puteam răspunde indiferent de ce tastă apăsam. Mi-au cedat nervii și am dat cu el de pământ de i s-a stricat display-ul, dar telefonul continua să sune ca și când mi-ar fi făcut în ciudă. Atunci, m-am enervat rău de tot și l-am făcut bucățele, spre uluiala celor din jur, spunându-mi că dacă nu mă pot folosi de el când am nevoie, atunci mai bine mă lipsesc.
Am luat câteva exemplare din ultimul număr al revistei Champions, apoi am urcat spre locul de comentariu. Acolo, am mai întâmpinat o surpriză: nu găseam unde era locul nostru. Cei de la TVR, Dolce Sport și Radio România deja se instalaseră la pupitrele lor, doar al nostru nu era indicat în vreun fel. A trebuit să cobor iar la zona mixtă să vorbesc cu cei de acasă de pe telefonul unui coleg, căruia i-am lăsat și acreditarea lui Dan și pe care l-am rugat să iasă în afara stadionului cât instalam cutia și să se uite după el, doar-doar o veni. Eu am revenit sus, unde am găsit într-un final locul de comentariu, am făcut probele de sunet și am început să mă rog să apară și Dan. Am scris și introducerea de meci ca și cum am fi fost amândoi. La 21:20, cu 20 de minute înainte de a intra în direct, l-am văzut pe Dan venind spre mine cu nea Viorel, şoferul nostru, moment în care am sărit să-l îmbrățișez și să-l pup de parcă nu-l mai văzusem de o viață.
Am aflat după aceea tot ce s-a întâmplat. De la aeroport, a luat un taxi cu un șofer care nu știa unde este hotelul, astfel că a făcut pe drum o oră și jumătate. În cameră, și-a lăsat doar bagajul și a căutat acreditarea, crezând că i-am lăsat-o acolo. A luat apoi un alt taxi spre stadion și acolo a început să caute intrarea pentru mass-media, doar că nimeni nu vorbea engleza. Tot le spunea „Press, press”, dar degeaba, astfel că a început să le enumere numele ziarelor turcești: Milliyet, Fanatik, Hurriyet, Fotomac, moment în care s-au luminat și oamenii de acolo și i-au arătat drumul! Dan a mai avut noroc și că nea Vio e destul de înalt și i-a fost destul de ușor să-l recunoască în mulțime, astfel încât a reușit să ajungă la timp.
Meciul a fost foarte spectaculos, deși terenul era îmbibat de apă. Cerul se rupea deasupra noastră, fulgerele brăzdau văzduhul, iar furtuna nu se mai oprea. Campioana României a deschis scorul prin autogolul lui Nonkeu, presat de Pantelis Kapetanos, după care Galata a început să atace ca la Rovine. În câteva minute, Aguirregaray a primit două cartonașe galbene și a fost eliminat, iar de aici încolo, turcii au dominat total jocul. Felgueiras a parat penalty-ul lui Felipe Melo în minutul 35, demonstrând încă o dată că nu degeaba l-am botezat SuperMario încă de pe vremea când era la FC Brașov. Condusă la pauză, trupa lui Fatih Terim a evitat eșecul după golul din minutul 77 al golgeterului Burak Yilmaz, pe care îl vom ține minte mult timp de acum încolo. Pe lângă reușitele numeroase din campionat și din Champions League, Burak devenise primul jucător care evoluează în Liga Campionilor pentru toți cei patru granzi ai Turciei: Fenerbahce, Beșiktaș, Trabzonspor și Galatasaray. Tot el avea să o înfrângă pe CFR în returul de peste două săptămâni de la Cluj.
Treaba la stadion am terminat-o târziu de tot, pe la 2 noaptea, dar nu mai conta. Totul ieșise bine după atâtea peripeții.
A doua zi, ne-am trezit aproape de ora 10 și am coborât la micul dejun, deși am fi vrut să mai zăbovim în pat. Rămăsesem doar cu Lushu și cu Robert întrucât ceilalţi colegi ai noştri plecaseră la 8 dimineața spre București cu mașina. Micul dejun nu ne-a prea încântat și ne-am zis că mai bine rămâneam în pat încă jumătate de oră după care să fi mers direct la piscină. Avionul de întoarcere era spre seară, așa că ne programasem o oră de înot înainte de a preda camera, după care o vizită la moscheea Hagia Sofia.
Cu o zi înainte, Istanbulul nu ne impresionase aproape deloc, poate și din cauza vremii, a oboselii și a stress-ului. Acum, însă, era însorit și am putut să ne bucurăm de frumusețea locurilor. Ne-am tras sufletul un ceas la o terasă, unde am mâncat un pește-spadă, foarte gustos, și am băut o bere, apoi am plecat spre aeroport. Acolo, Dan a mai avut parte de niște emoții chiar la check-in pentru că nu apărea în lista de rezervări întrucât nu plecase cu avionul cu care venisem eu. I s-a explicat că dacă ar fi fost la București nu s-ar fi putut urca în avion, dar aici a avut noroc. După ce am trecut și de controlul vamal, Dan mi-a zis că ar fi fost culmea să nu fi putut pleca acum, după ce ar fi avut șansa de a fi deja în țară dacă ar fi mers cu mașina lui nea Viorel.
Totul e, însă, bine când se termină cu bine. Dar a fost o deplasare pe care niciunul dintre noi nu o va uita vreodată!
written by You may also want to read
