IUGOSLAVIA 1992, CAMPIOANA CARE AR FI PUTUT FI

6 minutes, 13 seconds

Goteborg, 26 iunie 1992. Danemarca invinge Germania cu 2-0 in finala Campionatului European, producand cea mai mare surpriza de pana atunci din istorie, intr-un fotbal care nu era obisnuit cu asemenea socuri la cel mai inalt nivel. Si asta in conditiile in care cu nicio luna in urma, jucatorii lui Richard Moller Nielsen erau plecati la plaja in vacanta!

Si tocmai ratarea calificarii la Coppa del Mondo din 1990 dupa esecul de la Bucuresti, 1-3 cu Romania, a reprezentat punctul de plecare pentru triumful danezilor de pe Ullevi. Cu un nou selectioner, Moller Nielsen, care l-a inlocuit pe germanul Sepp Piontek, Danemarca a atins cea mai mare performanta a sa fara a-l avea in lot pe Michael Laudrup, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor din tara lui Hamlet. Motivul: acesta se certase cu selectionerul danezilor din cauza jocului prea defensiv al echipei, in care el nu se regasea!

Paradoxul face ca Danemarca a luat locul la EURO ’92 nationalei Iugoslaviei, aflata la apogeul ei cand a fost exclusa din toate competitiile ca urmare a razboiului civil declansat chiar inaintea turneului final, care a dus la disparitia uneia dintre cele mai talentate si mai promitatoare echipe din epoca moderna a fotbalului. Spun paradox pentru ca si aceasta generatie fabuloasa a plavilor s-a nascut tot intr-un context asemanator, cu cinci ani mai devreme, la Cupa Mondiala de tineret din Chile din 1987.

 

VREI TRICOUL NATIONALEI ROMANIEI DE LA PRECEDENTELE SALE PARTICIPARI LA CAMPIONATUL EUROPEAN, IN 1996 SI 2000?

INTRA AICI SI IL POTI CUMPARA LA UN PRET EXCELENT!

 

Atunci, Iugoslavia era vazuta drept outsider intr-o grupa din care mai faceau parte Australia, Togo si tara gazda, Chile. Totul parea impotriva acestei echipe: sase jucatori erau indisponibili pentru turneul final din cauza suspendarilor sau accidentarilor si, in plus, Siniša Mihajlović, Vladimir Jugović si Alen Bokšić au declinat convocarea la lotul de tineret dupa ce li s-a promis ca vor castiga mai mult daca raman sa joace in campionatul intern. Echipele de club din Iugoslavia nu au sustinut deloc nationala Under 20, Steaua Rosie Belgrad solicitand ca Robert Prosinecki sa se intoarca acasa inaintea startului competitiei, programat pe 10 octombrie, in plin sezon. Numai ca interventia FIFA in aceasta situatie a fost decisiva si Prosinecki a ramas in Chile, urmand a deveni cel mai bun jucator al Campionatului Mondial! Totusi, nici cei de acasa nu isi puneau prea multe sperante in aceasta echipa, oficialitatile iugoslave trimitand un singur jurnalist la fata locului, si asta ca urmare a unei decizii de ultima ora intrucat in Santiago era o comunitate destul de numeroasa de iugoslavi!

Marcel Witeczek, Gheata de Aur de la Mondialul U20 din 1987, Robert Prosinecki, Balonul de aur al competitiei, si Zvonimir Boban, Balonul de argint al turneului final din Chile

Nimeni nu se astepta la o asemenea explozie a unui fotbal care avea sa-si afirme valoarea in mod raspicat in urmatorii ani. Iugoslavia a inceput Mondialul sub 20 de ani cu o victorie cu 4-2 in meciul cu tara gazda, Chile, prin golurile lui Zvonimir Boban, Igor Stimac si Davor Suker, autorul unei duble. De aici incolo, plavii au fost de neoprit. Cu o echipa mustind de talent, in care mai jucau Robert Jarni si Predrag Mijatovic, Iugoslavia a defilat in grupa, castigand autoritar si partidele cu Australia, 4-0, si cu Togo, 4-1. In sferturile de finala, Brazilia a fost urmatoarea sa victima, invinsa cu 2-1, desi a avut avantaj la pauza. In semifinale, iugoslavii au trecut de Republica Democrata Germana cu acelasi rezultat, 2-1, iar in ultimul act adversara avea sa le fie Germania Federala. Plavii au avut 1-0 dupa golul din minutul 85 al lui Boban, insa, imediat, nemtii au egalat dintr-un penalty transformat de Marcel Witeczek, care avea sa devina si golgeterul turneului, cu sapte reusite, cu una mai mult decat Davor Suker. Pana la urma, s-a ajuns la loviturile de departajare, o premiera la acea vreme in competitiile organizate de FIFA. Si acum, la fel ca si in 1991, la triumful Stelei Rosii in finala Cupei Campionilor cu Marseille, penalty-urile au adus aurul de partea iugoslavilor, care s-au impus cu 5-4.

Acela a fost momentul care a marcat nasterea unei generatii exceptionale, care a confirmat partial si la Coppa del Mondo din 1990, unde a ajuns pana in sferturile de finala. Cu cinci oameni din lotul care aducea titlul mondial juvenil in 1987, portarul Lekovic plus Jarni, Prosinecki, Boban si Suker, dar si cu fotbalisti deja consacrati la cel mai inalt nivel sau extrem de promitatori, precum Safet Susic, veteranul echipei la 35 de ani, Dragan Stojkovic, Darko Pancev, Alen Boksic si Srecko Katanec, Iugoslavia a parasit turneul final, culmea!, eliminata la loviturile de departajare de campioana mondiala, Argentina.

Un an mai tarziu, in 1991, fotbalul plav avea sa isi ia revansa tot pe una dintre arenele Coppei del Mondo, San Nicola din Bari, atingand nivelul de varf la nivelul echipelor de club, dupa ce Steaua Rosie Belgrad, cu Miodrag Belodedici printre titulari, a cucerit Cupa Campionilor Europeni in finala cu Olympique Marseille.

A fost momentul de apogeu al Iugoslaviei, care a avut si o campanie de calificare la EURO ’92 aproape impecabila: cu sapte victorii si o singura infrangere, golaveraj 24-4, in cele opt jocuri ale grupei din care au mai facut parte Danemarca, Austria, Insulele Feroe si Irlanda de Nord. Plavii s-au duelat cu danezii in mod direct pentru locul fruntas in serie care ducea la turneul final din Suedia. Dupa un 2-0 la Copenhaga, nationala lui Ivica Osim a pierdut, in mod surprinzator, meciul de acasa cu vikingii, 1-2, insa pana la finalul preliminariilor a mers fara greseala: trei succese fara gol primit: 7-0 si 2-0 cu Feroe si 2-0 cu Austria. Aceasta calificare era o recunoastere a calitatii extraordinare a unui lot care imbina perfect experienta cu energia unor tineri foarte talentati si care confirmasera deja si pe plan european. Astfel, Iugoslavia era vazuta drept una dintre marile favorite la castigarea titlului continental din 1992.

Numai ca daca lucrurile mergeau atat de bine din punct de vedere sportiv, nu doar fotbalistic, pentru ca si la baschet, Iugoslavia era o forta, cu Drazen Petrovic, Vlade Divac si Toni Kukoc, liderii unei generatii fabuloase, in schimb, din punct de vedere politic, vecinii de la Sud de Dunare stateau pe un butoi cu dinamita gata sa explodeze in orice moment. Dupa moartea din 1980 a lui Josip Broz Tito, omul care a pastrat linistea in Balcani sub deviza „Fratie si unitate”, tot puzzle-ul Federatiei Iugoslave a inceput sa se destrame la inceputul anilor ’90. Dupa ce Slovenia s-a desprins de Iugoslavia in 1992, Razboiul Croat de Independenta avea sa duca la excluderea de catre ONU a tuturor sportivilor participanti la competitiile internationale.

Asa a fost spulberata una dintre cele mai frumoase si mai promitatoare nationale din istoria fobalului, care ar fi putut avea un cuvant greu si la Cupa Mondiala din 1994, numai daca ne gandim la succesul avut ulterior la marile cluburi ale lumii de acei fotbalisti: Mario Stanic, Robert Jarni, Zvonimir Boban, Robert Prosinecki, Vladimir Jugovic, Sinisa Mihajlovic, Pedja Mijatovic, Pixi Stojkovic sau Dejan Savicevic.

Sa ne imaginam doar ce potential ar fi avut o asemenea echipa la o competitie majora!

Insa, nesansa Iugoslaviei la gloria continentala, dupa ce a fost oprita tocmai in focul pregatirilor pentru turneul final, a insemnat nasterea marii surprize a Danemarcei. Chiar daca totul a plecat de la o decizie politica, fotbalul ne-a oferit inca un motiv pentru care nu vom inceta sa-l iubim niciodata.

 

P.S. Daca ti-a placut acest articol, te invit sa si comentezi mai jos.

Facebook Comments

There is 1 comment .

  1. Pingback: POVESTEA LUI SAVICEVIC, "IL GENIO" - Bogdan Socol

Lasă un răspuns