Dintotdeauna am avut un respect deosebit si o admiratie imensa pentru marii campioni ai nostri care au facut cinste tricolorului si care ne-au facut si pe noi sa ne simtim mai buni in comparatie cu acele natiuni considerate de regula superioare noua din toate punctele de vedere: al vietii de zi cu zi, al civilizatiei, al bunastarii si lista poate continua la nesfarsit. Atunci cand unul dintre supereroii romani triumfa la o competitie majora, toate neimplinirile noastre cotidiene raman in urma lasand loc unei bucurii pure si necenzurate. Si ce daca ei mananca banane, au caldura in case si iarna si au haine mai frumoase ca ale noastre?! Noi ii batem la tenis, handbal, gimnastica si atatea altele! Asta ne spuneam noi in epoca intunecata a comunismului, care ne aducea insa atatea medalii si producea atatia campioni de top pe care si acum lumea ii asociaza direct cu Romania, precum Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Gica Hagi sau Ivan Patzaichin.
Acest sentiment special fata de campionii nostri a fost amplificat de o mie de ori cand am fost prezent la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, unde am fost aproape de ei, le-am impartasit succesele, le-am inteles sacrificiile, iar dramele lor au fost si dramele mele. Atunci, am jubilat la aurul Alinei Dumitru la judo, pentru care muncise doua cicluri olimpice, am fost in al noualea cer cand Constantina Dita-Tomescu a triumfat, la 40 de ani, in proba de maraton, am inteles de la Mihai Covaliu de ce bronzul de la Beijing a fost poate mai valoros decat aurul de la Sydney din 2000 intrucat venea chiar inaintea retragerii din activitate, am fost martorul prabusirii nationalei de handbal in fata Ungariei, am povestit cu Alin Moldoveanu cum a ratat la un varf de unghie o medalie la tir, esec care avea sa pregateasca aurul de la Londra 2012 si am vazut ce inseamna tristetea campioanelor de la canotaj in proba de 8+1 dupa o medalie de bronz ce punea capat unei hegemonii incredibile pe apele olimpice.
De aceea, am fost onorat sa accept invitatia de a participa saptamana trecuta la decernarea premiilor pentru excelență în sport in 2016 oferite de Alexandrion Group. A fost o ocazie cu care ma intalnesc tot mai rar in ultima vreme de a imparti spatiul cu oamenii care ne-au adus atatea bucurii in trecutul apropiat. Cu toate ca multi dintre eroii anului recent incheiat nu au putut fi prezenti la eveniment, am avut totusi bucuria de a le vedea de aproape pe fetele de aur ale scrimei romanesti de la Rio de Janeiro, Ana-Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu, pe fabulosul nostru gimnast Marian Dragulescu, dublu medaliat cu bronz la Campionatele Europene, sau pe Oana Manea, castigatoarea Champions League cu CSM București, o premiera istorica pentru handbalul nostru. Numai că în toată această constelație de campioni, cele mai emoționante momente au fost oferite de Alexandru Bologa. Nu știu dacă a fost o întâmplare, dar momentul premierii sale a fost lăsat la final poate tocmai pentru a conferi întregii seri cel mai puternic mesaj motivațional posibil sau pentru a sublinia încă o dată că cei din urmă vor fi cei dintâi. Deși Alex este nevăzător din copilărie, mi-am dat seama că noi, ceilalți, care nu știam mai nimic despre el și care ne cramponăm de orice fleac, suntem cu adevărat orbi. Întrebat de Radu Naum pe podiumul de premiere ce îl face să meargă mai departe, el a răspuns cu un citat japonez care i-a călăuzit pașii în viață: „Dacă ajungi să cazi de șapte ori, tu ridică-te de opt ori!”
Vorbele sale rostite în fața unei săli cu peste 100 de oameni aveau o sinceritate care nu căuta în niciun fel compasiunea cuiva, dar care au smuls câte o lacrimă fiecăruia dintre noi. Cumva acele mici scăpărări din colțul ochilor noștri au readus pentru o clipă licărul pe care destinul i l-a luat în urmă cu mulți ani. Încercați cumva să vă imaginați un copil de șase ani căruia începe să i se încețoșeze vederea, după care nu mai vede nimic. Întuneric total. Este una dintre marile lovituri pe care viața i le poate da unui om, dar Alex s-a ridicat și a mers mai departe. Cum contactul cu lumea înconjurătoare se limitase doar la ceea ce simțea pipăind, și-a dezvoltat foarte bine această capacitate tactilă, care îl va ajuta mai târziu pe tatami. S-a apucat de judo în urmă cu câțiva ani, impresionându-l prin inteligența sa și pe antrenorul lotului olimpic, Florin Bercean, care spune că Bologa nu are nevoie de ochi pentru a vedea, întrucât o face cu mintea!
Iar în 2016, îndrumat de antrenorul Tamas Gergely, Alex a smuls cu mâinile sale puternice bronzul la Jocurile Paralimpice de la Rio. Culoarea medaliei aproape că nici nu a mai contat. Alexandru Bologa nu mai avea ce să-și demonstreze lui, însă a arătat întregii lumi că are o genă dublă de campion: el este un învingător și în viață și pe tatami.
Pentru ca ori de cate ori a cazut, el a gasit mereu forta interioara de a se ridica …
written by You may also want to read
