written by Bogdan Socol
Se spune ca istoria ii retine doar pe invingatori, insa, in fotbal, victoria nu inseamna neaparat totul si valoarea unui jucator, a unui antrenor sau a unei echipe nu ar trebui judecata neaparat dupa numarul trofeelor castigate, ci, mai ales, dupa mostenirea lasata si felul in care a ramas in memoria colectiva a contemporanilor. Poate nu intamplator, cea mai frumoasa generatie din istoria Braziliei este considerata cea din 1982, in ciuda faptului ca nu a cucerit Cupa Mondiala. Nu trupa lui Pele, Garrincha sau Zizinho, nici cea a lui Romario si Bebeto sau cea cu Ronaldo, Rivaldo si Ronaldinho, ci nationala lui Zico, Socrates si Falcao. La fel ca Ungaria lui Puskas, in 1954, sau Olanda lui Cruyff, in 1974, acea Brazilie este vazuta drept cea mai buna echipa care nu a castigat titlul mondial. Si asta pentru ca, in calea sa, a aparut cinica Italie a lui Enzo Bearzot si Paolo Rossi in ceea ce va deveni pentru Selecao fatidica zi de 5 iulie 1982. „Ziua in care a murit fotbalul”, dupa cum avea sa declare, ulterior, Zico.
