Privesc tastatura și spațiul mare alb ce mi se întinde în față pe platforma WordPress și încă nu realizez momentul în care mă aflu. În urmă cu 10 ani mi s-ar fi părut o glumă proastă, iar acum 20 de ani, nici nu aș fi putut să o iau drept glumă. Dar acum, asta este realitatea. Tristă sau cum o mai fi ea, asta e realitatea. Sunt în fața unei morți. A uneia din propriile mele morți. Pentru că mai bine de două decenii, asta a fost viața mea, căreia i-am dedicat tot ce am avut mai bun.
În zilele noastre, poate mai mult ca altădată, atunci când unui apropiat i se întâmplă o nedreptate, aproape toți cei de lângă el se uită în altă parte și trec mai departe, bazându-se pe ideea că dacă nu li se întâmplă lor nu au vreun motiv pentru a reacționa. Iar lumea comentatorilor și a jurnaliștilor români se înscrie perfect în acest peisaj. De aceea, atunci când apare o excepție în domeniu, merită semnalată și prezentată ca un adevărat exemplu că încă mai sunt și oameni cu caracter în mass-media și care nu se gândesc doar la ei. Iar un astfel de om este Stephane Guy, unul dintre cei mai speciali și mai îndrăgiți comentatori din Franța.
Desi m-am consacrat comentând meciuri de fotbal, rugby-ul este sportul care mi-a intrat pe sub piele parca mult mai ușor. Poate și pentru ca din punct de vedere profesional, ma declar mai degrabă un rugbist care a trebuit sa își câștige fiecare metru de teren pentru a putea progresa în cariera. Nu am fost genul de fotbalist, împins de alții în avanposturi, la pomana, cum se mai spune, doar pentru a baga mingea în poarta. Eventual, chiar din ofsaid! Nu, pentru tot ceea ce am obținut până acum am înaintat metru cu metru, pornind din propriul teren, fără ocolișuri, fără a arde etapele.
Atunci cand te numesti Victor Hugo, este de asteptat sa oferi ceva memorabil posteritatii. Si chiar asa stau lucrurile si in cazul lui Victor Hugo Morales, unul dintre cei mai cunoscuti comentatori din istoria fotbalului sud-american. Este acea voce pe care am indragit-o chiar inainte de a o asculta vreodata! Si asta datorita legendarui Ioan Chirila, care a captat-o, cuvant cu cuvant, in paginile cartii sale, „Frumoasele noastre duminici”, facandu-ne sa retraim golul immortal al lui Maradona ca si cum am fi fost in cazanul de pe Azteca la Mundialul din 1986. Read more