Doar un singur cuvânt este suficient pentru a descrie perfect cariera lui Ian Rush: golurile. Și cum nimic nu face să vibreze mai tare și să tremure din temelii faimoasa peluză The Kop de pe Anfield decât golurile, atunci este de înțeles de ce legendarul atacant galez va avea pentru totdeauna un loc cu totul special în sufletele fanilor lui Liverpool. Pentru că Ian Rush a produs cele mai multe șocuri structurii The Kop de-a lungul unei cariere fabuloase întinse pe durata a 15 ani, în care a cucerit cinci titluri de campion, trei Cupe ale Angliei, cinci Cupe ale Ligii, patru Supercupe ale Angliei și două Cupe ale Campionilor Europeni, și a rămas până astăzi cel mai bun marcator din istoria grupării de pe Merseyside, cu 346 de reușite în 660 de apariții în toate competițiile.
Obișnuiam să scriu despre câștigătorul meritoriu al Balonului de Aur la scurt timp după decernarea trofeului de către revista France Football. Anul acesta, însă, am realizat că nimeni nu poate exprima mai bine ce înseamnă triumful lui Karim Benzema decât jurnalistul de la L’Equipe, Vincent Duluc. De aceea, am decis să redau aproape integral editorialul acestuia apărut sub titlul: „O apoteoză și o promisiune” în ediția de marți a cotidianului francez.
Fotbalul este, poate, sportul in care se aplica cel mai mult si mai bine principiul lui Machiavelli potrivit caruia scopul scuza mijloacele. Iar daca trebuie sa alegem un singur meci pentru a personifica acest principiu, primul gand imi zboara la confruntarea din 16 octombrie 2005 dintre Olympique Marseille si Paris Saint-Germain. Si asta pentru ca gazdele au facut tot posibilul pentru a opri o spirala negativa de noua derby-uri la rand fara victorie, in care au pierdut de opt ori, apeland la … amoniac si la o actrita porno.
Bucuria primului meu comentariu al unui meci pe stadion după o așteptare de mai bine de cinci ani, FC Voluntari – U Cluj 0-0, ar fi fost perfectă dacă nu aș fi avut parte mai târziu de un eveniment care mi-a lăsat un gust amar în gură. Cum în Ghencea se disputa derby-ul Steaua – Dinamo la rugby, am vrut să văd pe viu măcar câteva minute spre final. Dar entuziasmul meu s-a frânt brusc la intrarea în incinta stadionului, când am fost abordat inițial de un grup de vreo trei indivizi, care mi-au aruncat: „Domnul ziarist, ia zi, FCSB e Steaua?” Ca și cum asta ar fi o parolă de intrare în Ghencea. Un fel de „Sesam, deschide-te!”. Inițial, am crezut că o spun ușor în glumă, motiv pentru care doar am zâmbit. Însă cum umorul este apanajul oamenilor inteligenți, unul dintre acele personaje a insistat: „Ia zi, FCSB e Steaua? Ce scrii tu, de fapt?”
În urma uneia dintre ultimele postări pe pagina mea de Facebook, am avut o discuție civilizată și foarte constructivă cu unul dintre suporterii lui CSA Steaua. În timpul conversației ce a durat mai bine de o oră, el mi-a reproșat cumva că atac cam des în ultima vreme clubul pe care îl susține și că nu sunt imparțial, înțelegând aici că nu scriu adevărul și despre FCSB. Și aici, mi-a adus în atenție felul în care pe site-ul oficial al FCSB-ului, apare faptul că în 1961, clubul și-a schimbat denumirea din CCA direct în Steaua, deși până în 1998, a fost cunoscută drept CSA Steaua. Și așa este. Este o observație foarte bună și care cred că nu a fost doar o simplă omisiune din partea celor de la FCSB, ci totul are legătură cu lupta împotriva celor de la CSA pentru stabilirea originilor clubului.
Puțini fotbaliști se pot lăuda cu logevitatea de a-i fi înfruntat atât pe Maradona, cât și pe Cristiano Ronaldo de-a lungul unei cariere fabuloase de 25 de ani. Când a debutat în fotbal, i-a avut printre adversari pe Zico, Platini sau Maradona, apoi a fost coechipier cu Van Basten, Gullit, Ancelotti și Baresi și i-a înfruntat pe Matthaeus, Lineker sau Gascoigne, iar după ce a luptat pe toate fronturile, alături sau împotriva unor fotbaliști precum Baggio, Papin, Weah, Savicevic, Romario, Hagi, Henry, Beckham, Zidane, Rivaldo, Ronaldo, Ronaldinho, Seedorf, Șevcenko, Pirlo, Buffon sau Nedved, a arătat că a rămas la aceeași înălțime cu care își obișnuise fanii și atunci când a dat piept cu membrii noii generații de talente imense, precum Cristiano Ronaldo și Zlatan Ibrahimovic.
Astazi, a incetat din viata, la 88 de ani, Bill Russell, campionul campionilor din NBA, singurul om căruia nu i-au ajuns toate degetele de la mâini pentru a-și pune pe ele toate inelele de campion câștigate de-a lungul carierei. Cu aceasta ocazie, va invit sa ne amintim de fostul mare baschetbalist american cu ajutorul acestui capitol desprins din cartea „100 de sportivi legendari”.
NON C’E DUE SENZA TRE… ÎNCEP ÎNSCRIERILE PENTRU SERIA A TREIA A CURSULUI ONLINE DE JURNALISM SPORTIV
În 1958, Uniunea Sovietică aștepta cu mari speranțe Cupa Mondiala din Suedia, mai ales după ce cucerise aurul olimpic în urmă cu doi ani, după o prestație extraordinară a lui Eduard Streltsov, cel supranumit „băiatul din Țara Minunilor”. Însă, toate visele sovieticilor s-au destrămat în sferturile de finala în urma eșecului cu 0-3 în fata Suediei. Singura problema a fost că naționala URSS s-a prezentat în Scandinavia tocmai fără principalul sau star, care, în loc sa ajungă la turneul final, a fost trimis în gulagul siberian pentru o întâmplare petrecuta cu doua săptămâni înaintea debutului la Mundial.