Astazi, a incetat din viata, la 88 de ani, Bill Russell, campionul campionilor din NBA, singurul om căruia nu i-au ajuns toate degetele de la mâini pentru a-și pune pe ele toate inelele de campion câștigate de-a lungul carierei. Cu aceasta ocazie, va invit sa ne amintim de fostul mare baschetbalist american cu ajutorul acestui capitol desprins din cartea „100 de sportivi legendari”.
Cu 11 titluri cucerite în cei 13 ani de activitate în liga profesionistă de baschet, Bill Russell a fost piesa de rezistență a dinastiei lui Boston Celtics din anii ’60 și este cel mai titrat sportiv din jocurile de echipă din America de Nord, alături de hocheistul canadian Henri Richard. Fără doar și poate, Bill Russell a revoluționat conceptele defensive din NBA și a schimbat gândirea oamenilor despre felul în care pot fi câștigate meciurile de baschet.
Totodată, el este unul dintre cei doar șapte jucători care au câștigat titlul în NCAA, trofeul de campion al NBA și medalia de aur la Jocurile Olimpice. Dincolo de aceste realizări și de recordurile sale fabuloase în materie de recuperări, precum 12 sezoane consecutive cu peste o mie de recuperări, Bill Russell s-a distins mai ales prin capacitatea fenomenală de a depăși cu seninătate toate barierele rasiale de care a avut parte și numeroasele discriminări cauzate de culoarea pielii sale. Astfel, el a fost primul jucător de culoare care a atins cu adevărat statutul de star în NBA și, ulterior, primul antrenor afro-american din liga profesionistă, câștigând chiar titlul de campion.
Desemnat de cinci ori MVP-ul sezonului din NBA, în 1959, 1961, 1962, 1963 și 1965, Bill Russell a apărut de 12 ori în All Star Game, câștigând titlul de MVP în 1963, iar în semn de recunoștință pentru întreaga sa carieră, trofeul acordat celui mai valoros jucător din NBA îi poartă numele din 2009.
William Felton Russell s-a născut pe 12 februarie 1934 la Monroe, Louisiana, într-o familie care a întâmpinat serioase probleme din cauza segregării rasiale din Sudul Statelor Unite. Odată, tatăl lui a fost refuzat la o benzinărie până când toți clienții albi nu vor fi serviți, iar când a vrut să plece, unul dintre angajați l-a amenințat cu arma că îl va împușca dacă nu rămâne să își aștepte rândul. În aceste condiții, familia Russell a decis să se mute în Oakland, California, atunci când Bill avea opt ani. La 12 ani, el a primit o lovitură cumplită după moartea mamei sale, de care era foarte apropiat. Această pierdere l-a făcut să se apropie mult mai mult de tatăl său, pe care l-a descris drept idolul copilăriei sale.
La începuturile carierei în baschet, Bill Russell a avut destule probleme în a-și dezvolta calitățile, însă a fost încurajat de George Powles, antrenorul echipei de baschet a liceului său, McClymonds, care i-a remarcat stilul mai puțin obișnuit de a se apăra. Russell a povestit, mai târziu, că în acea perioadă era, pur și simplu, obsedat de a studia și memora mișcările celorlalți jucători, ajutat și de publicațiile sportive pe care le devora. Chiar și în California, Bill s-a lovit de discriminările rasiale, fiind refuzat de aproape toate colegiile din cauza culorii pielii sale. Singura ofertă primită a venit din partea lui Hal DeJulio, recrutorul Universității din San Francisco, care i-a simțit instinctul extraordinar al jocului. Russell a acceptat pe loc propunerea, realizând că baschetul reprezintă unica lui șansă de a scăpa de sărăcie și rasism.
Bill s-a agățat cu dinții de această oportunitate și a fost de-a dreptul strălucitor în tricoul echipei sale pe care a condus-o spre două titluri în NCAA, în 1955 și 1956, obținute în mare stil, cu 56 de victorii consecutive. Complimentat de antrenorul rivalilor de la UCLA, care l-a descris drept cel mai bun jucător defensiv pe care l-a văzut vreodată, Russell s-a dovedit un sportiv complet în perioada universitară, concurând cu succes și în evenimentele atletice. Astfel, el a impresionat la săritura în înălțime, unde a câștigat mai multe competiții regionale, în 1956 fiind considerat chiar al șaptelea cel mai bun săritor din lume, precum și în proba de 400 de metri.
Calitățile lui deosebite l-au adus în atenția faimoasei trupe Harlem Globetrotters, dar cum Russell era foarte sensibil la prejudecățile rasiale, acesta s-a înfuriat când a aflat că proprietarul echipei, Abe Saperstein, vrea să discute chestiunea mutării sale doar cu antrenorul lui, Phil Woolpert. Așa că a declinat oferta, argumentând că dacă Saperstein este prea inteligent ca să discute cu el, atunci și el este prea deștept pentru a juca pentru Saperstein. Bill nu avea să știe atunci că această decizie va influența decisiv istoria baschetului profesionist nord-american.
Russell devenise, astfel, eligibil pentru draft-ul NBA, unde a intrat în scenă legendarul antrenor și manager general al lui Boston Celtics, Red Auerbach. Acesta a intuit perfect că Bill Russell este omul capabil să întărească defensiva echipei sale și să o transforme pe Boston Celtics într-un club cu calibru de campioană. Dar ca urmare a clasării pe locul secund în urmă cu un an, Boston nu avea dreptul să aleagă decât jucători aflați pe poziții mai joase în draft, astfel că geniul de negociator al lui Auerbach avea să îi schimbe destinația lui Russell. Bill fusese selectat de St. Louis Hawks de pe poziția secundă, întrucât Rochester Royals au avut prima alegere, iar Auerbach știa că patronul acestui club nu îi va putea plăti lui Russell bonusul de 25 de mii de dolari solicitat la semnătură.
Așa că Red Auerbach a început negocierile cu proprietarul lui St. Louis, Ben Kerner, căruia i l-a oferit pe Ed Macauley, unul dintre starurile lui Boston, dar care solicitase transferul la Hawks, echipa din orașul natal, pentru a fi mai aproape de fiul său bolnav. Kerner a acceptat, dar, ulterior, a revenit cu o solicitare în plus, cerându-l și pe debutantul Cliff Hagan. Cum și-l dorea pe Bill Russell cu orice preț, Red Auerbach a acceptat târgul, în acel moment fiind singurul om care știa impactul acelei tranzacții.
Înțelegerea i-a adus titlul lui Hawks în 1958, dar i-a oferit lui Celtics o adevărată dinastie. Nu întâmplător, acel târg este considerat drept cel mai important făcut vreodată în istoria sporturilor din America.
Înainte de a-și începe activitatea la Boston, Russell a condus, din postura de căpitan de echipă, naționala Statelor Unite spre medalia de aur de la Jocurile Olimpice de la Melbourne din 1956, după un turneu dominat categoric în care diferența medie de puncte pe meci a fost de peste 50. În finală, americanii au spulberat Uniunea Sovietică cu scorul de 89-55, iar Bill Russell a fost cel mai bun marcator al echipei pe toată durata competiției, cu o medie de 14 puncte pe meci.
La Celtics, Russell se va dovedi piesa care lipsea pentru recalibrarea echipei într-una cu pretenții la titlul NBA. În primul său sezon, a reușit cea mai bună medie de recuperări din ligă, aproape 20 pe meci, iar Boston a cucerit primul său trofeu de campioană în 1957, după un succes cu 125-123 în partida decisivă a finalei tocmai în fața lui St. Louis Hawks, clubul care renunțase la el în urmă cu doar câteva luni.
În ediția 1957-1958, Bill Russell a fost desemnat în premieră MVP-ul sezonului, dar a ratat titlul în fața celor de la Hawks, care s-au revanșat, astfel, pentru eșecul din anul precedent. Avea să fie singura finală pierdută de Russell din cele 12 disputate în cei 13 ani petrecuți în NBA. De altfel, el s-a distins printr-o nevoie nevrotică de a câștiga, fiind atât de tensionat înaintea meciurilor încât vomita în vestiar aproape de fiecare dată. La începuturile carierei, asta se întâmpla atât de des încât mai târziu, colegii se îngrijorau atunci când nu mai vomita!
Deși în acea perioadă, au fost unii pivoți mai buni sau cu mai multe calități convenționale decât Bill, niciunul nu a însemnat la fel de mult pentru echipa lui. Între 1959 și 1966, nimeni nu a putut contesta supremația lui Boston Celtics, care a cucerit opt titluri consecutive. În această serie extraordinară, Bill Russell a reușit performanța de a fi primul om care atinge 51 de recuperări într-un meci, pe 6 februarie 1960, împotriva lui Syracuse Nationals. Ulterior, acest record a fost depășit doar de Wilt Chamberlain, chiar într-o partidă cu Boston Celtics.
După triumful din 1966, Red Auerbach s-a retras de la cârma echipei, iar Russell i-a luat locul, devenind primul antrenor afro-american din istoria NBA. Întrebat de un jurnalist dacă poate fi imparțial, fără vreun prejudiciu rasial, el a răspuns: “Da. Pentru că cel mai important factor este respectul. Și în baschet, respect un om pentru abilitățile sale. Punct. Nu am primit funcția pentru că sunt negru, ci pentru că Red și-a imaginat că mă pot descurca.”
Bill Russell a demonstrat că se poate impune și ca antrenor, continuând să impresioneze și pe teren. După ce a pierdut în primul său sezon ca antrenor, în finala Conferinței de Est din 1967 în fața Philadelphiei, el i-a mai adus două titluri lui Celtics, în 1968 și 1969 înainte de a pune punct activității de jucător.
În semn de prețuire pentru tot ceea ce a realizat, Boston Celtics i-a retras, pe 12 martie 1972, tricoul cu numărul 6 pe care l-a purtat și la Universitatea din San Francisco și în echipa olimpică a Statelor Unite, iar în 1975, a fost inclus în Hall of Fame-ul baschetului. Însă, Russell, care ocupă locul secund în ierarhia all-time a recuperărilor din NBA, cu 21 620, după Wilt Chamberlain, nu a participat la niciuna dintre aceste ceremonii din cauza unei relații dificile cu mass-media.
El le-a mai antrenat pe Seattle Supersonics, între 1973 și 1977, pe care a condus-o pentru prima dată în istoria franșizei în playoff-ul NBA, și pe Sacramento Kings fără realizări notabile. Însă, mai presus de statisticile sale ca jucător sau antrenor, Bill Russell a fost un om cu adevărat important datorită impactului avut asupra comunității.
Încă din perioada în care strălucea pe terenurile de baschet și până în prezent, el a fost un neobosit apărător al egalității dintre oameni și nu a ezitat vreo clipă în a spune ceea ce gândește. Iar când el vorbea, toată lumea îl asculta. Modelul lui a fost Jake Russell, bunicul din partea tatălui său, primul om din linia paternă născut liber în America de Nord, de care s-a declarat “mândru pentru demnitatea eroică arătată împotriva unor forțe mult mai puternice decât el”. Acesta s-a ridicat împotriva mișcării Ku-Klux-Klan și a albilor care au încercat să îi distrugă eforturile de a construi o școală pentru copiii de culoare, iar de la el, Bill Russell a preluat un motto personal pe care l-a și completat: “Un om trebuie să deseneze în interiorul său o linie pe care să nu permită nimănui să o încalce. Dacă nu respecți acea linie, nu mă respecți pe mine.”
În 1980, la 11 ani după ce a pus punct activității de jucător, Russell a fost votat cel mai bun jucător din istoria NBA de asociația jurnaliștilor de baschet din America. Deși apariția ulterioară a lui Michael Jordan a redeschis această dezbatere în legătură cu cine a fost cel mai valoros de-a lungul istoriei, Bill Russell este privit în continuare de mulți drept cel mai mare campion al tuturor timpurilor.
written by You may also want to read
