În fotbalul modern, portarii cu un joc de picior foarte bun sunt la mare căutare, fiind specii destul de rare, capabile să intervină salvator, ca un libero, atunci când întreaga apărare a fost depășită sau să își pună coechipierii în poziții favorabile de a înscrie prin pase lungi și precise. Calitățile de înger păzitor al buturilor nu mai sunt suficiente, noile cerințe ale jocului din secolul XXI fiind să își folosească picioarele la fel de mult ca și mâinile și să participe activ și la faza de construcție. Astăzi, Manuel Neuer reprezintă elementul de referință pentru un asemenea goalkeeper, dar primul om care a revoluționat postul de portar în acest sens a fost argentinianul Amadeo Raul Carrizo, a carui poveste poate fi citita si in editia a doua a cartii „100 de fotbalisti legendari”, ce va aparea in acest an.

Un adevărat pionier în ceea ce privește tehnicile inovatoare și strategia de a lansa contraatacuri în urma auturilor de poartă, Carrizo a fost desemnat cel mai bun portar din America de Sud al secolului XX de Federația de Istorie și Statistică a Fotbalului (IFFHS). Visul său era să marcheze goluri, nu să le oprească, după cum el însuși a mărturisit, la un moment dat: „Întotdeauna mi-a plăcut să joc în atac. Cei din față sunt cei care se distrează. Mi-a plăcut mereu să fac lucruri deosebite în meciuri și să mă distrez.”

Carrizo a fost primul portar argentinian care a purtat mănuși pentru a avea o priză mai bună a balonului și, totodată, primul goalkeeper din istoria fotbalului care ieșea constant din careu pentru a opri atacurile adverse. „Am avut motivele mele pentru a-mi dezvolta acest stil de joc. De vreme ce jucam ofensiv, eu rămâneam de unul singur în spate și trebuia să ies din careu pentru a distruge ofensiva rivalilor”, a explicat Carrizo stilul non-conformist, îmbrățișat ulterior de numeroși alți portari latino-americani, precum Jose Luis Chilavert, Jorge Campos, Rene Higuita sau Hugo Gatti.

Amadeo Carrizo s-a născut pe 12 iunie 1926 la Rufino, un orășel din provincia Santa Fe, care l-a dat fotbalului argentinian și pe Bernabe Ferreyra, singurul jucător din istoria Țării Tangoului cu mai multe goluri înscrise decât meciuri jucate. El a debutat în poarta lui River Plate cu puțin înainte de a împlini 19 ani, pe 6 mai 1945, într-un meci câștigat în fața lui Independiente, dar a trebuit să aștepte până la sfârșitul următorului sezon pentru a deveni titular între buturile „milionarilor”. Asta pentru că cel căruia i-a luat locul era o adevărată legendă a lui River și una dintre figurile marcante ale fotbalului argentinian din acea epocă, peruvianul Don Jose Soriano. Cel supranumit El Caballero del Deporte (Cavalerul sportului) este considerat și astăzi unul dintre cele mai bune importuri făcute vreodată de clubul de pe El Monumental, deși a jucat la River doar doi ani, între 1944 și 1946. Cu Soriano căpitan în poartă, River tocmai câștigase titlul de campioană în 1945, astfel că Amadeo Carrizo avea o misiune extrem de grea: să îl facă uitat pe unul dintre idolii tribunelor.

Nu numai că s-a ridicat la nivelul moștenirii lăsate de Don Jose, dar el și-a construit propria legendă, alături de celebra La Maquina, așa cum a fost cunoscut cvintetul ofensiv format din Angel Labruna, Jose Manuel Moreno, Felix Loustau, Adolfo Pedernera și Alfredo Di Stefano. Carrizo a fost piatra de temelie a unei echipe care îi încânta până și pe marii rivali de la Boca Juniors, după cum a povestit chiar Ernesto Lazzatti, unul dintre starurile „genovezilor” din acele vremuri: „Jucai împotriva La Maquina cu intenția de a câștiga. Dar ca admirator al fotbalului, uneori, preferam să stau în tribune și să îi văd cum joacă!”

În această formulă, Amadeo a cucerit două titluri, în 1945 și 1947, ani în care a triumfat și în Copa Aldao, competiție care le punea față în față pe campioanele Argentinei și Uruguayului. Totuși, Carrizo avea să cunoască o perioadă și mai glorioasă în anii ’50, când a câștigat cinci trofee de campion al Argentinei în șase sezoane, în 1952, 1953, 1955, 1956 și 1957, și Copa Ibarguren, în 1952, întrecerea unde se înfruntau campioanele din regiunile Buenos Aires și Rosario. În această epocă, cel supranumit „Tarzan”, datorită paradelor sale acrobatice, a reușit să își mențină poarta intactă de 48 de ori în 159 de partide disputate în campionat, un record fabulos mai ales într-o perioadă în care fotbalul argentinian era aproape obsedat de ofensivă.

Fără îndoială, momentul definitoriu al carierei lui Carrizo a fost cel din derby-ul cu Boca Juniors din 1954. Portarul lui River avea mingea la picior când a fost atacat de golgeterul rivalilor, Jose Borello. În loc să aleagă o rezolvare simplă a fazei, cu o pasă în lateral, Carrizo și-a păcălit adversarul dintr-o mișcare a umărului, apoi l-a driblat elegant, precum un toreador în fața unui taur amețit, înainte de a-și lansa echipa în atac. A fost una dintre cele mai puternice imagini din istoria El Superclasico, iar o asemenea demonstrație de magie i-a mobilizat și mai tare pe cei de la River Plate, care au câștigat acel derby cu scorul de 3-0.

Deși naționala Argentinei a dominat autoritar anii ’40, câștigând patru din cele șase ediții ale Copei America, Amadeo Carrizo a trebuit să aștepte până spre sfârșitul lui 1954, când avea deja 28 de ani, pentru a debuta în tricoul primei reprezentative. Și asta pentru că, din motive politice, Argentina a declinat participarea la Copa America din 1949, precum și la Cupa Mondială din 1950 și 1954. Mai mult, el a fost omis de selecționerul Guillermo Stabile din lotul care a triumfat la edițiile din 1955 și 1957 ale Copei America, astfel că singurul turneu major la care a participat a fost Mondialul din 1958 din Suedia.

Dar ceea ce trebuia să reprezinte glorificarea unuia dintre cei mai mari portari ai generației sale s-a transformat într-o umilință fără margini. După un eșec cu 1-3 în primul meci în fața Germaniei de Vest, campioana mondială en-titre, Argentina s-a impus în următorul duel cu același rezultat, 3-1 cu Irlanda de Nord. Astfel, calificarea în faza următoare a competiției depindea de partida cu Cehoslovacia, care trebuia câștigată. Însă, a urmat cel mai dezastruos eșec din istoria fotbalului argentinian la Cupa Mondială, 1-6, iar Carrizo a fost considerat unul dintre principalii vinovați.

Furia argentinienilor a fost atât de mare încât avionul cu care echipa națională s-a întors în țară a trebuit să aterizeze la o fermă din Monte Grande pentru ca jucătorii să nu fie linșați la aeroportul din Buenos Aires, unde îi aștepta o mulțime înarmată cu bâte și pietre! „Voiau să ne omoare după ce s-a spus că am fi mercenari. Nimeni nu ne-ar fi crezut că nu am luat nici măcar un bănuț pentru a juca la Cupa Mondială”, a exprimat Carrizo dimensiunile dezastrului din Suedia.

El s-a revanșat cumva în 1964, când a câștigat Cupa Națiunilor, practic o Cupă Mondială în miniatură, organizată de Brazilia, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înființarea Federației Braziliene de Fotbal, și la care au mai participat Anglia și Portugalia. Argentina s-a impus în toate cele trei partide fără gol primit, astfel că Amadeo Carrizo, care i-a parat și un penalty brazilianului Gerson, și-a încheiat în triumf cariera la echipa națională, pentru care a adunat 20 de selecții.

„Tarzan” a continuat să impresioneze în tricoul „milionarilor”, unde a jucat până în 1968, an în care a stabilit două recorduri extraordinare: cel al numărul de meciuri disputate pentru River în prima ligă argentiniană, 521, și al numărului de minute fără gol primit, 769. Această serie incredibilă, realizată la 42 de ani, a fost oprită după opt meciuri consecutive de invincibilitate doar după ce Carrizo și-a pierdut talismanul: șapca norocoasă ce îl protejase până atunci. Legenda spune că aceasta i-a fost furată cu doar câteva zile înaintea unui nou Superclasico de atacantul Bocăi Juniors, Angel Clemente Rojas. Deși a purtat o altă șapcă în timpul meciului, Carrizo a fost, în cele din urmă, învins de un jucător de numai 18 ani, Carlos Bianchi.

Tot spre finalul carierei la River Plate, Carrizo a ajuns și în finala Copei Libertadores, în 1966, unde a înfruntat-o pe Penarol Montevideo. Cum în cele două manșe disputate în Argentina și Uruguay, ambele echipe s-au impus cu 2-0, a fost nevoie de un al treilea meci decisiv, la Santiago de Chile, pentru stabilirea noii campioane a Americii de Sud. La pauză, River conducea cu 2-0 în mare parte datorită lui Amadeo Carrizo, care a fost imbatabil între buturi și a dat o pasă decisivă la golul lui Daniel Onega. Însă tot Carrizo este considerat responsabil pentru că a stârnit furia celor de la Penarol la o fază din prima repriză când a preluat mingea pe piept, deși putea să o prindă lejer în mâini. În partea secundă, uruguayenii au fost mult mai motivați și au egalat la 2, trimițând meciul în prelungiri, unde s-au impus cu scorul de 4-2. Întreaga desfășurare a acelui joc a atras o poreclă din partea rivalilor lui River, care se menține și astăzi: Gallinas (Găinile).

După ce a dat tot ce avea mai bun clubului său de suflet, Carrizo a plecat de la River Plate în 1969. El a jucat un singur meci pentru Alianza Lima, într-un amical cu Dinamo Moscova, echipa unui alt portar legendar, Lev Iașin, apoi a trecut la Millonarios Bogota, unde și-a încheiat cariera în 1970. Avea deja 44 de ani și intrase în cel de-al patrulea deceniu de activitate!

Amadeo Carrizo a rămas una dintre figurile emblematice ale lui River Plate până la sfârșitul vieții sale, iar în fiecare an pe 12 iunie, data lui de naștere, în Argentina se sărbătorește Ziua Portarului. El a murit pe 20 martie 2020, la 93 de ani, la Buenos Aires.

Facebook Comments