Fotbalul generează pasiuni imense, întreține orgolii, alimentează visele a milioane de oameni și naște rivalități seculare. Fiecare campionat din lume are un derby ce împarte un oraș sau chiar o tara în doua timp de 90 de minute. Franța a avut un rol de pionier fruntaș în fotbal, fiind natiunea care a pus bazele Cupei Mondiale, prin Jules Rimet, a Campionatului European, prin Henri Delaunay, a Cupei Campionilor Europeni, grație lui Gabriel Hanot, și a Balonului de Aur, la inițiativa revistei France Football. Cu toate acestea, Hexagonul a început sa simtă cu adevărat vibrațiile unui Clasic doar de vreo trei decenii încoace. Ca urmare a ascensiunii lui Paris Saint-Germain chiar în momentul de apogeu al lui Olympique Marseille, doua lumi s-au ciocnit și, astfel, s-a născut Le Classique.
Dintotdeauna, viata de lux a Capitalei a contrastat cu nelipsitele probleme economice ale celui de-al doilea oraș al Franței. Parisul, supranumit și „Orașul luminilor”, asigura o treime din produsul intern brut al Franței și 5% din cel al Uniunii Europene, în timp ce Marsilia, cel mai mare port al Franței, s-a confruntat mereu cu saracia, șomajul și lupta pentru supraviețuire a locuitorilor sai.
De o parte, exista stratificarea sociala foarte bine definita, opulenta, aroganta, blazarea și, totodată, acea joie de vivre tipica parizienilor, în antiteza cu ospitalitatea celui mai dens mozaic de comunități emigrante din Franța, în care prosperii și nevoiașii conviețuiesc uniți de dragostea pentru clubul lor.
Port comercial, deschis navigatorilor din întreaga lume, Marseille este precum un burete care absoarbe totul. Italieni, spanioli, algerieni, armeni, africani și nu numai, toți plecați din tarile lor de teama regimurilor opresive, s-au oprit în Le Vieux Port și au fost asimilați imediat drept marseillais.
De aceea, scriitorul Jean Contrucci spunea despre orașul sau natal: „Marseille nu are suburbii, suburbia este în oraș. Cu un tichet de metrou, ajungi la mare. Este unic și asta explică de ce, în ciuda tuturor problemelor, Marseille trăiește și funcționează mult mai bine decât alte orașe din Franța”.
Cel mai vechi oraș din Hexagon, Marsilia a avut dintotdeauna o dorință de rebeliune și independență, pornind de la rezistența formidabilă, de șase luni, opusă lui Iulius Cezar de urbea care număra în acea perioadă 25 de mii de locuitori. Astfel, cei din Marseille au fost republicani în timpul Regalității, regalisti în timpul Republicii și anti-napoleonieni în vremea Marelui Imperiu! De aceea, este de inteles si declaratia lui Eric Di Meco, unul dintre jucatorii emblematici ai lui OM in cea mai glorioasa perioada: „Parizienii nu sunt ca noi. Nu vorbesc ca noi. Nu vad lucrurile precum noi. Parisul este departe, foarte departe de Marseille… ”
În 1899, când Marsilia împlinea 2500 de ani de la fondarea sa de către grecii din Phocaea, motiv pentru care locuitorii sai sunt cunoscuți astăzi și drept Les Phoceens, a luat ființă Olympique de Marseille, ca urmare a fuziunii dintre Football Club de Marseille și societatea sportiva L’Epee. Numele a venit ca un omagiu adus olimpismului readus la viata cu doar trei ani mai devreme de Pierre de Coubertin si, totodata, originilor elene ale urbei. Desi avea mai multe sectii, precum rugby-ul, tenisul, scrima, baschetul, boxul sau natatia, fotbalul devine rapid disciplina-vedeta a clubului.
Inca din primul sezon, 1899-1900, OM castiga campionatul Litoralului, o competitie locala pe care o va domina in urmatorii opt ani, cu o echipa formata preponderent din jucatori straini. In 1924, Marseille cucereste, in premiera, Cupa Frantei, dupa un succes cu 3-2 obtinut in fata lui Sete, acela fiind primul an in care trofeul nu revine vreunui club parizian.
In 1929, Olympique castiga titlul de campioana a Frantei la amatori, intrucat fotbalul in Hexagon a trecut la profesionism abia trei ani mai tarziu, iar primul trofeu „pro” in Ligue 1, dintr-o serie de noua, avea sa vina in 1937. Adica, la un an dupa triumful celor de la Racing, care va ramane ultimul titlu al unei grupari pariziene pana in 1986, cand PSG va obtine prima sa coroana de campioana! Cum ultimul trofeu al unui club din Capitala a fost castigat tocmai in 1949 tot de Racing, Cupa Frantei, in februarie 1970, prezentatorul radio Pierre Bellemare a lansat un apel la microfonul Europe 1 prin care cerea ajutor pentru resuscitarea interesului pentru sportul-rege.
„Fotbalul in Paris va muri!” a fost mesajul sau, preluat de un grup de oameni de afaceri, care au pus bazele lui Paris Saint-Germain, al carui proiect a fost sustinut financiar de peste 17 mii de persoane. Astfel, pe 12 august 1970, se naste noul club din contopirea lui Paris FC si a lui Stade Saint-Germain, iar primul sau star este Jean Djorkaeff, un international francez venit chiar de la Marseille si nimeni altul decat tatal lui Youri Djorkaeff. Lui i-au urmat alti 48 de jucatori care au imbracat culorile ambelor cluburi, in unele cazuri, acestia fiind acuzati de inalta tradare, precum Fabrice Fiorese, Pascal Nouma sau Frederic Dehu, sau fiind foarte greu asimilati de suporterii fostei rivale, asa cum s-a intamplat cu Jerome Leroy.
PSG a inceput in liga secunda, insa a reusit promovarea inca din primul sau an de viata, iar pe 2 decembrie 1971, a avut loc primul duel intre OM si PSG pe Stade Velodrome, castigat categoric de gazde cu 4-2. De atunci pana in prezent, s-au consumat 98 de meciuri oficiale, cu un bilant de 43 de succese pentru parizieni si 33 pentru Les Phoceens, care inca domina palmaresul intalnirilor din Ligue 1: 32-31.
Returul de pe Parc des Princes s-a terminat cu o noua victorie pentru Marseille, scor 2-1, insa duelurile de atunci erau departe de ciocnirile de peste doua decenii. Asta pentru ca pentru multi dintre jucatorii lui OM, internationali francezi, Parc des Princes reprezenta a doua casa intrucat acolo se disputau partidele „cocosilor galici”.
Primul succes al lui Paris Saint-Germain a venit in sferturile Cupei Frantei, pe 13 mai 1975, rezultat 2-0, iar cel dintai triumf in campionat este unul rasunator, 5-1 pe 8 ianuarie 1978. Doi ani mai tarziu, OM retrogradeaza in Ligue 2, de unde va reveni peste patru ani, gratie strategiei de a promova mai multi tineri fotbalisti din regiune, care vor deveni cunoscuti drept Les Minots, Eric Di Meco fiind unul dintre ei.
In perioada petrecuta de OM in divizia secunda, PSG a obtinut primele sale trofee, doua Cupe ale Frantei, in 1982 si 1983. Mai mult, in 1986, gruparea de pe Parc des Princes avea sa cucereasca primul sau titlu, sub comanda lui Gerard Houllier, intr-un sezon in care Marseille a terminat abia pe locul 12.
Acela a fost momentul in care a intrat in scena Bernard Tapie, unul dintre oamenii care au stat la nasterea Le Classique. Omul de afaceri parizian in varsta de 43 de ani a devenit noul presedinte al lui Marseille in urma unei virulente campanii in presa provensala. Tapie era tipul patronului in plina ascensiune: scrisese o carte chiar in 1986, Reussir, era gazda unui show TV in prime-time, Ambitions, care ii ajuta pe tinerii antreprenori sa isi realizeze visele si sa puna bazele afacerii lor, si isi aratase priceperea si ca manager sportiv prin castigarea Turului Frantei doi ani la rand cu echipa sa, La Vie Claire, in 1985 si 1986, gratie lui Bernard Hinault si Greg LeMond. Mai mult, el tintea si o cariera politica, devenind ulterior deputat si ministru al Afacerilor Urbane in mandatul de presedinte al lui Francois Mitterand, iar mantra sa, a celor trei R, Reve, Risque, Rire (Viseaza, Risca, Razi), a fost imbratisata imediat de fanii de pe Velodrome.
Sub comanda lui Bernard Tapie, Olympique avea sa cunoasca gloria suprema, cucerind de patru ori la rand titlul in Hexagon, intre 1989 si 1992, si Cupa Campionilor Europeni, in 1993, dar si prabusirea in abis de pe cele mai inalte culmi, dupa retrogradarea in urma scandalului de trucare a meciului Valenciennes – OM. Dupa ce in 1988, Marseille a ajuns pana in semifinalele Cupei Cupelor, unde a fost eliminata de Ajax, in sezonul urmator, avea sa obtina primul trofeu de campioana in Ligue 1 la capatul unei lupte la baioneta cu PSG. Pentru prima data in istorie, cele doua cluburi isi disputau titlul national.
Cu patru etape ramase de jucat, Marseille era lider, cu un punct mai mult decat Parisul si totul urma sa se decida in meciul direct de pe Velodrome, programat pe 5 mai 1989. Cu toate acestea, echipa lui Gerard Gili a fost cea care a atacat mai mult, in timp ce PSG-ul lui Tomislav Ivic a preferat sa se apere. Dupa ce Amara Simba a ratat o sansa imensa pentru oaspeti in minutul 85, Franck Sauzee a adus victoria lui Marseille in ultimele secunde si, implicit, titlul dupa o asteptare de 17 ani. Delirul triumfului a dus si la o drama intrucat o tanara sustinatoare a gazdelor, in varsta de numai 22 de ani, a suferit un stop cardiac si a decedat in tribune, in bratele logodnicului sau.
Totusi, pentru ca bucuria sa fie deplina, peste inca cinci zile, OM a realizat al doilea si, totodata, ultimul sau event prin castigarea Cupei Frantei, dupa un 4-3 in finala cu AS Monaco, in care Jean-Pierre Papin a reusit un hattrick de senzatie.
Dar in timp ce Marseille isi incepea ascensiunea spre varful fotbalului european, PSG se apropia de o criza sportiva, cu o medie de spectatori in jurul a 20 de mii, dar, mai ales, financiara ce putea duce la faliment. Insa, pe fir a intrat Canal Plus, platforma Pay-TV care transmitea meciurile din Ligue 1 inca de la aparitia sa, in 1984. Conducerea televiziunii a receptionat SOS-ul parizienilor, preluand fraiele clubului in 1991, anul in care OM pierdea prima sa finala de Cupa Campionilor in fata Stelei Rosii Belgrad. Ideea era cat se poate de simpla: Parisul si suburbiile sale reprezentau o treime din abonatii Canal Plus la acea data, iar 60 la suta dintre acestia erau atrasi de fotbal. Iar un campionat neatractiv risca sa nu mai aiba audienta.
Totodata, Bernard Tapie a inteles inaintea tuturor ca fara o concurenta serioasa in Ligue 1 nu putea cuceri Europa si ca, pentru a crea pasiunea, este nevoie de condimentarea acestei afaceri. „O intrecere care dormea trebuia trezita la viata si doar un PSG demn de acel OM o putea face. Exista dorinta crearii unui pol de atractie, altul decat la Marseille, pentru a exista o adevarata concurenta, o competitie reala. Toata lumea era in cautarea unui afis capabil sa redea culorile unui campionat al Frantei vampirizat de dominatia lui Olympique”, asa era descrisa situatia din acel moment de jurnalistii Daniel Riolo si Jean-Francois Peres in cartea „OM-PSG, PSG-OM, Les Meilleurs Ennemis”. In plus, fotbalul francez era intr-o profunda criza de identitate dupa retragerea generatiei lui Michel Platini, „cocosii galici” ratand calificarea la EURO 88 si la editiile Cupei Mondiale din 1990 si 1994 si nereusind sa iasa din grupe la EURO 1992.
Astfel, pe creasta valului format de cele mai puternice canale mass-media si de cei mai influenti oameni din fotbalul francez ai momentului, s-a creat o noua rivalitate, mergand pe ideea infruntarii dintre primul si al doilea oras al tarii, dintre capitala si provincie, dintre Nord si Sud.
Obiectivele noii conduceri a lui Paris Saint-Germain erau clare: locul al treilea in primul an, castigarea unei cupe in cel de-al doilea si titlul, in al treilea sezon, ceea ce avea sa se si intample. Dar pana acolo, parizienii au ramas in umbra lui Marseille, care i-a dat lovitura de gratie rivalei sale in 1993. La doar trei zile dupa castigarea Cupei Campionilor in fata lui AC Milan, OM a castigat derby-ul de pe Velodrome cu 1-0 intr-o atmosfera inflamata si la propriu si la figurat de Tapie, printr-un gol fenomenal inscris cu capul de la 16 metri de acelasi Basile Boli, eroul finalei de la Munchen. Acela avea sa fie, insa, cantecul de lebada al lui Marseille, la scurt timp dupa aceea iesind la iveala secretele afacerii de coruptie VA-OM, care a dus la retrogradarea clubului in liga a doua si retragerea celui de-al cincilea titlu consecutiv.
Imediat dupa pedeapsa impusa lui Marseille, PSG a trecut la putere in Hexagon, castigand titlul in 1994, ajungand pana in semifinalele Champions League in 1995, cu o echipa in care straluceau Rai, George Weah si David Ginola, si cucerind Cupa Cupelor in 1996, dupa o finala castigata in fata lui Rapid Viena. Un an mai tarziu, parizienii au bifat o noua prezenta in ultimul act al Cupei Cupelor, dar au pierdut in fata Barcelonei lui Ronaldo, Gica Popescu, Luis Figo si pregatite de Sir Bobby Robson. Astfel, PSG si Marseille raman singurele echipe din Franta care au triumfat in cupele europene, OM fiind invinsa in alte trei finale de Cupa UEFA, in 1999, 2004 si 2018.
Tensiunile din teren si din culise au generat conflicte majore in tribune, care au condus la tragedii. Astfel, in 2000, un suporter al lui Marseille a ramas paralizat pe viata dupa ce a fost lovit brutal cu un scaun aruncat din sectorul fanilor rivali, iar zece ani mai tarziu, un sustinator al parizienilor, Yann Lorence, si-a pierdut viata intr-o ciocnire violenta intre gruparile ultras ale lui PSG. A fost pentru prima oara cand cineva moare, ucis de un suporter al aceluiasi club.
Nebunia iscata in jurul Le Classique a fost atat de mare si in anii 2000, astfel incat cei de la Marseille au recurs la mijloace mai putin ortodoxe pentru a opri spirala negativa din derby. Erau deja noua meciuri de cand OM nu mai castigase clasicul fotbalului francez, cand parizienii au descins pe Stade Velodrome, pe 23 octombrie 2005. Ajunsi la vestiare, jucatorii lui PSG au simtit un miros puternic de amoniac, astfel ca au iesit sa se schimbe pe scari, in apropierea tribunelor. Dar acolo, alta surpriza! Clara Morgane, o fosta actrita de filme pentru adulti, statea acolo provocator mai mult dezbracata decat imbracata. „A fost o priveliste frumoasa inainte de a iesi pe teren, dar nu mai eram deloc concentrati. Eram siguri ca meciul nu se va termina in favoarea noastra”, si-a amintit Fabrice Pancrate. Iar ca o consecinta fireasca, OM s-a impus cu 1-0 prin reusita albanezului Lorik Cana, care venise chiar in acel sezon de la PSG!
In aceeasi stagiune, Marseille a boicotat returul de pe Parc des Princes, disputat pe 5 martie 2006, din cauza ca suporterii sai nu au primit acceptul de a face deplasarea la Paris. Astfel, pe teren au aparut noua jucatori de la echipa a doua, Cantareil, Bocaly, Pradie, Dennoun, N’Diaye, Gastine, N’Gom, Flachi si Diop, dintre care sase au fost titulari. Acestia au obtinut un rezultat istoric, plecand neinvinsi din fieful lui PSG, scor 0-0. Insa, peste doar o luna si jumatate, parizienii s-au razbunat prin castigarea finalei Cupei Frantei cu 2-1, acela fiind ultimul moment in care cele doua rivale au fost in lupta directa pentru un trofeu.
Odata cu sosirea seicilor din Qatar la conducerea lui Paris Saint-Germain, campionatul Frantei a revenit la situatia din urma cu aproape trei decenii, cand Marseille nu avea rival. Acum, PSG si-a ucis concurenta, dar acest lucru o afecteaza constant in Europa, unde nu reuseste sa treaca mai departe de faza optimilor sau a sferturilor de finala, in ciuda transferurilor de sute de milioane de euro. Parizienii nu au mai pierdut un Le Classique din 27 noiembrie 2011, la doar cateva luni dupa trecerea lor sub tutela qatareza, timp in care s-au disputat 18 derby-uri cu OM.
„Este istoria unei rivalitati intretinute. Iar daca un PSG-OM se joaca pe teren, el se contruieste, in general, in culise. Acolo unde se naste un climat, unde se tensioneaza atmosfera si unde febra ii cuprinde unul cate unul pe toti actorii exaltati”, a rezumat cel mai bine nebunia care inconjoara Le Classique jurnalistul Mario Albano intr-un editorial publicat in cotidianul La Provence in 2002.
surse: OM-PSG, PSG-OM: Les Meilleurs Ennemis – Daniel Riolo, Jean-Francois Peres; These Football Times; France Football; Outside of the Boot.
written by You may also want to read
