AMINTIRI DIN COPILĂRIA MEA FOTBALISTICĂ

Toți cei care iubim fotbalul – și nu suntem deloc puțini! – am avut un idol, un model după care ne-am inspirat în copilărie, atunci când a început să se țeasă această poveste de dragoste cu sportul-rege. Toți am visat că suntem Hagi, Lăcătuş, Răducioiu, Balint, Mateuţ, Ilie Dumitrescu sau Lupu atunci când ne încingeam la o miuţă în spatele blocului sau pe orice teren improvizat, în care pe post de bare puneam fie nişte pietre, nişte ghiozdane sau doar câte o bluză de trening. Încercam să le copiem toate gesturile din teren, atunci când alergam sau când ne bucuram la marcarea unui gol, şi ne identificam cu ei prin scrierea cu creta pe spatele tricoului nostru a numărului pe care ei îl purtau pe marile arene ale ţării sau ale lumii.

Dar până la momentul în care i-am putut admira pe idolii mei pe stadion, cei pe care i-am încurajat pe viu din postura de suporter înfocat erau nişte anonimi. Numele lor nu spun nimic, poate şi pentru că, atunci, acestea nici nu contau, ci doar prenumele lor.

Victor, Nicu, Ică, Florin, Bogdănel, Sivucu, Cornel, Petrică, Paul sau Mihai au fost cei pe care i-am încurajat de pe margine din toți rărunchii mei, cu speranța că, la un moment dat, voi fi și eu în locul lor. Ei au reprezentat cu mândrie onoarea satului copilăriei mele, Ohaba, din județul Brașov în bătăliile cu satele învecinate. Nu are decât 201 case, dar pentru mine, în fiecare vară, însemna întreaga lume! De Ohaba mea poţi trece chiar şi fără să o observi cum mergi dinspre drumul ce coteşte la stânga de la ruta Braşov – Făgăraş din dreptul Băilor Perşani către Sâmbăta. Între Şinca-Veche şi Şercăiţa, se face un drum în dreapta, care dă chiar în Ohaba, altfel dacă doar ai trece pe lângă ai putea crede că acolo nu este un sat, ci un mic codru.

De când mă știu, mereu Ohaba a fost privită cu superioritate de cei din satele vecine. Cei din Șinca-Veche se laudă cu Templul Ursitelor, celebra mănăstire rupestră, și cu faptul că organizează, în fiecare an, târgul de Sfântul Ilie, în timp ce Vadul se mândrește cu Poiana Narciselor, minunata rezervație naturală aflată, culmea!, mult mai aproape de Ohaba decât de Vad, cu păstrarea unui obicei străvechi, Plugarul, dar și cu amănuntul că marele Eminescu își are originile acolo.

Abia recent, Ohaba a mai scos capul datorită transformării într-o pensiune cochetă a celei mai vechi mori de apă din Țara Făgărașului, aflată chiar în sat, dar și ca urmare a faptului că de aici a plecat cunoscutul și, totodată, regretatul Radu Anton Roman.

Cu toate că sunt despărțite de numai câțiva kilometri, există destule diferențe între satele de aici, precum este cazul portului tradițional de Sărbători, purtat de feciorii satului în preajma Crăciunului și a Anului Nou. Deși este unul specific zonei Țării Făgărașului, acesta diferă puțin, la anumite detalii, de la sat la sat. Altfel, cel mai frumos loc de pe pământ după mine, dar nu numai, a fost scena unor dueluri extrem de încinse în jurul unei mingi de fotbal.

Nu mai știu dacă se întâmpla înainte de Revoluție sau la începutul anilor ’90, dar nu am uitat nici până astăzi meciurile de pomină cu cei din Șercăița, care au consacrat o adevărată generație de campioni ai Ohăbii. Se juca mereu duminica, în zi de sărbătoare, în Poienița din capul satului pe un teren improvizat, cu două bețe înalte legate sus între ele de o sfoară pe post de bare, fără arbitru, fără echipament specific, iar trofeul era reprezentat de o ladă de bere pe care pierzătorii erau nevoiți să o ofere învingătorilor. Deciziile pe teren erau luate de comun acord, iar singura regulă de participare era ca cei ce jucau să nu fi făcut armata!

Țin minte și acum ce galerie puternică am făcut atunci pe margine, alături de toţi ceilalţi copii din sat susţinându-i pe băieţii care apărau mândria hobenilor. Nu mai ţin minte scorul, dar ştiu că am câştigat la o diferenţă de două sau trei goluri, iar la întoarcerea în sat am dat vestea cea mare tuturor bătrânilor care stăteau la poartă şi ne întrebau „ce au făcut ai noştri?”

Peste câţiva ani, timp în care Ohaba a uitat ce înseamnă victoriile în derby-urile săteşti, am ajuns să pot juca şi eu pentru blazonul imaginar al satului meu drag, alături de prietenii mei din copilărie, Romeo, Andrei, Sebi, Radu, Crişan şi Iuli, cărora li s-au alăturat verii mei, Sebastian şi Răzvan. Se întâmpla în 1998, chiar înaintea terminării liceului.

Nu eram cel mai tehnic jucător, dar aveam o dorinţă imensă de victorie, care m-a caracterizat dintotdeauna. Îl aveam în schimb pe Iuli, pe care cei mai mari decât noi îl alintau „Maradona” datorită calităţilor sale tehnice deosebite, asemănătoare fratelui său mai mare, Florin, component al echipei Ohăbii de care am pomenit mai sus şi care era în stare să dribleze şi cu un puc pe gheaţă, fără patine. Din păcate, ambii fraţi au luat-o pe căi greşite cam pe la aceeaşi vârstă, a majoratului, ajungând chiar să facă puşcărie după ce şi-au omorât vecinul cu toporul!

De regulă, meciurile le stabileam sâmbăta seara la discotecă, acolo unde cădeam de acord în privinţa orei şi a locului de disputare a jocului, precum şi a numărului de oameni dintr-o echipă. Cum în acea perioadă, ne intersectam cel mai mult cu vădenii, ei au fost adversarii noştri pe durata a două veri extrem de fierbinţi. Îmi aduc aminte şi acum de prima partidă cu ei, în care le-am promis că le voi da două goluri a doua zi. Şi cum eram om de cuvânt, aşa am şi făcut, numai că asta nu ne-a ajutat prea mult întrucât am pierdut cu 5-2 acasă!

A urmat o vacanţă pe durata căreia am tot simţit între dinţi gustul înfrângerii, dar poate niciuna nu a durut aşa tare precum cea de pe terenul Vadului, chiar pe drumul care duce spre Poiana Narciselor. Era o după-amiază din cale afară de călduroasă şi noi ne-am pus în cap să-i batem pe vădeni chiar la ei acasă.

Conform obiceiului, am făcut drumul de vreo patru kilometri până în Vad cu bicicletele. Apoi, am avut o primă repriză excelentă, pe care am încheiat-o cu un avantaj de două goluri, 5-3, şi nimic nu părea că ne poate opri. Numai că transpirasem foarte mult şi mă simţeam atât de deshidratat că aş fi fost în stare să beau toată valea Şincii, care trecea prin apropierea terenului, atât de sete îmi era! În pauză, cred că am băut aproape un litru de apă, deşi cel mai bun prieten al meu, Romica, m-a avertizat că nu o să îmi fie deloc bine în repriza a doua. Şi câtă dreptate a avut! Dintr-odată, am început să mă simt de parcă aş fi înghiţit o tonă de plumb şi cu greu am mai putut alerga.

De aici până la dezastru nu a mai fost decât un pas. După o fază la scorul de 5-3 pentru noi în care am cerut penalty, dar unde nu am căzut de acord cu adversarii, deşi s-ar fi impus, vădenii au venit peste noi şi nu am mai putut să ne revenim. Aşa s-a făcut 5-4, 5-5, 5-6, iar golul care a închis meciul, cel de 5-7, nu îl pot uita nici astăzi. A fost un şut puternic, sub bară, pe care portarul nostru, Andrei, a încercat să îl pareze, dar mingea i-a dat mâinile peste cap şi a intrat în poarta noastră. Ţin minte şi acum că lui Andrei aproape că i-au dat lacrimile de ciudă, în timp ce copiii din galeria Vadului au explodat de bucurie pe marginea terenului. A fost nevoie şi de această amintire pentru a pregăti şi mai bine revanşa, care avea să vină peste un an.

O parte din prietenii mei plecaseră deja în Italia, dar chiar şi aşa, am reuşit imposibilul: să câştigăm în faţa vădenilor, ba chiar pe terenul lor. Ştiu că în prima repriză am jucat în atac şi am marcat un gol, iar în partea a doua, am trecut în poartă, unde am apărat eroic, fără a exagera cumva, tocmai pentru a fi sigur că nimic rău nu se mai poate întâmpla. Nu am avut parte de prea mulţi privitori pe marginea terenului, iar de susţinători nici că putea fi vorba, dar am condus încă de la începutul meciului, iar avantajul pe care l-am avut nu a mai putut fi topit ulterior de vădeni.

La final, am strigat de bucurie, ca o eliberare după toate eşecurile din urmă cu o vară, şi am început să îi îmbrăţişez pe toţi ceilalţi băieţi, alături de care am obţinut această victorie cu adevărat istorică, cel puţin pentru mine. Atât de mare mi-a fost bucuria că mi-am turnat în cap o bere din lada destinată învingătorilor, iar următoarea, pe care am şi băut-o până la ultima picatură, chiar a avut o savoare aparte. Acela trebuie să fie gustul succesului, mi-am spus. Şi nu a fost totul! Pentru a simţi şi mai bine victoria, am decis să facem drumul de întoarcere pe jos astfel că ne-a prins înseratul până am ajuns la casele noastre. Numai că nimic nu a mai contat, nici măcar oboseala sau febra musculară pe care am resimţit-o din plin a doua zi! Devenisem cei care au reparat mândria fotbalistică a Ohăbii, şifonată serios aproape un deceniu. Chiar dacă prea puţini au aflat asta!

Oricum, niciodată nu am mai avut prieteni precum cei din timpul vacantelor mele la Ohaba. Doamne, dar oare mai are cineva?!

Facebook Comments