“Nu regret nimic când privesc în trecut. Oricum, n-ar avea sens. Am rămas un om normal în afara terenului de tenis, chiar dacă atunci când jucam mă comportam ca un nebun. Nu mi-am cheltuit toți banii, n-am făcut abuz de alcool sau de droguri. Poate că am avut prea multe femei… prea multe soții? Este adevărat, aș fi putut să câștig mai mult, dar am realizat destule într-un timp scurt. Am fost numărul 1 mondial în cea mai mare parte a anului 1973. Am câștigat două turnee de Mare Șlem și patru turnee Masters. Am învins în multe meciuri extraordinare și m-am bucurat de numeroase altele, chiar de unele în care am pierdut.
Fragment desprins din cartea „100 de sportivi legendari”, care va aparea in acest an.
M-am amuzat din plin, am impresionat mulți oameni și puțini au rămas nepăsători față de mine, indiferent dacă m-au privit cu ochi buni sau răi. Știu că am fost incredibil de norocos să am o astfel de viață. Ar fi putut să fie mult mai rău. Și ar fi putut să fie foarte diferit.” Acesta este fragmentul din finalul cărții autobiografice care rezumă poate cel mai bine viața și cariera fabuloasă a lui Ilie Năstase.
Am rămas fascinat de sinceritatea sa dezarmantă mai ales când era vorba de numeroasele derapaje din teren, dar și din afara acestuia. Era o dezinvoltură naturală în felul lui Ilie de a explica cum se putea transforma într-o clipă dintr-un tip amuzant și spectaculos într-un veritabil bădăran, după cum chiar el recunoștea.
Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care a devenit cunoscut în circuitul ATP drept „Nasty”, o poreclă de alint după numele său, dar și o etichetă personală, care în engleză înseamnă indecent sau neprietenos. Ilie Năstase a fost un jucător fabulos, un mare campion al zilelor sale, care a făcut mereu cinste României prin succesele sale și prin atitudinea de a se lupta de la egal la egal cu reprezentanții marilor puteri ale lumii într-o perioadă în care noi nici nu puteam scoate capul din atât de încorsetatul perimetru comunist.
Am rămas, ce-i drept, cu regretul de a nu fi triumfat niciodată la Wimbledon și în Cupa Davis și din cauza personalității complexe a lui Ilie și a felului său boem, uneori, de a fi. Și tot el a povestit în cartea sa, “Mr. Năstase”, visul obsedant al titlului care nu a mai venit pe iarba de la All England Club: “În timpul turneului de la Wimbledon, aveam un vis care se repeta cu regularitate. Se făcea că, în cele din urmă, câștigam nenorocitul ăla de turneu, îmi luam trofeul și dădeam turul arenei, făcând plecăciuni în fața spectatorilor și arătându-le tuturor degetul. După aceea, îmi luam rachetele și le rupeam. Le aruncam în Tamisa și terminam pentru totdeauna cu tenisul. Uite-așa!”
Născut pe 19 iulie 1946 la București, Ilie Năstase a fost primul lider al clasamentului mondial, poziție pe care a ocupat-o timp de 40 săptămâni, între 23 august 1973 și 2 iunie 1974, și se află în clubul select al celor doar 10 jucători care au câștigat cel puțin 100 de turnee ATP, cu 58 de victorii la simplu și 45 la dublu.
În palmaresul său, figurează șapte titluri de Grand Slam, dintre care două la simplu, la Roland Garros, în 1973, și la US Open, în 1972, trei la dublu, la Roland Garros, Wimbledon și US Open și două la dublu mixt, la Wimbledon. Totodată, a fost de două ori finalist la Wimbledon, în 1972 și 1976, și de trei ori a ajuns în finala Cupei Davis, în 1969, 1971 și 1972, pierdută de fiecare dată în fața Statelor Unite.
Considerat unul dintre cei mai talentați tenismani din istorie, Ilie Năstase a ieșit mereu în evidență datorită stilului său expansiv, a vrăjitoriilor făcute cu racheta, precum și a abilităților sale de a amuza, dar și de a enerva, de multe ori, publicul cu reacțiile sale, giumbușlucurile și mimica lui. Conform cotidianului britanic The Independent, Năstase a rămas în memoria colectivă drept unul dintre cei mai buni jucători care nu au câștigat titlul la simplu la Wimbledon, datorită istericalelor sale și pentru cât de bine arăta.
P.S. Povestea completa a lui Ilie Nastase poate fi citita in cartea „100 de sportivi legendari”, care va aparea in acest an.