SUEDIA, RANA CARE NE VA DUREA MEREU

A trecut un sfert de secol de atunci. Era 10 iulie 1994 și era momentul când începusem să visăm că putem cuceri lumea. A fost meciul pe care nu concepeam cumva că l-am putea pierde. A fost noaptea în care am plâns cu toții mai mult decât o vom mai face vreodată în zece vieți, poate. A fost jocul pe care noi, cei care l-am văzut și l-am trăit cu sufletul la gură atunci, nu îl vom putea uita niciodată! Eram atât de aproape de Everest și ne-am trezit aruncați, dintr-odată, în abisul tristeții nemărginite. De atunci, Suedia a devenit coșmarul nostru fotbalistic din care încercăm să ne trezim de 25 de ani încoace fără niciun succes.

Tocmai făcuserăm meciul vieții noastre cu Argentina și credeam că nimic nu ne mai poate opri din traseul spre o semifinală de vis la World Cup cu Brazilia lui Romario și Bebeto. Ne gândeam că Suedia nu poate fi decât o bornă în drumul către afirmarea deplină a Generației de Aur și că doar îi va netezi lui Gică Hagi calea spre Balonul de Aur. Asta chiar dacă pierdusem categoric precedentul meci de la Mondialul american cu Elveția.

Ne mutasem de pe Rose Bowl din Pasadena, arena unde îngenucheasem mereu din postura de outsider favoritele Columbia, Statele Unite și Argentina, dar rămâneam sub soarele torid al Californiei, mutându-ne doar din Los Angeles în San Francisco, pe Stanford Stadium.

A fost partida în care am visat, am murit, am înviat, aproape că am atins cerul înainte de a ne prăbuși de la un nivel unde nu am mai fost și unde, probabil, nu vom mai ajunge vreodată.

CITEȘTE ȘI | HAGI, AȘA CUM ÎL VĂD STRĂINII

Vikingii terminaseră neînvinși grupa B, după remizele cu revelația precedentului Mundial, Camerunul, și cu viitoarea campioană, Brazilia, și succesul cu 3-1 în fața Rusiei, iar în optimile de finală, trecuseră la pas de Arabia Saudită tot cu 3-1. Totuși, suedezii nu lăsaseră impresia că am fi martorii celei mai talentate generații din istoria lor, peste echipa de vis cu Gren, Nordahl, Liedholm și Hamrin în prim-plan, vicecampioană a lumii în 1958, și chiar peste uriașul talent al lui Zlatan Ibrahimovic. Ca o confirmare a valorii acelei naționale a Suediei este suficient doar să amintim că Henrik Larsson era doar o variantă de rezervă, el intrând împotriva noastră abia în minutul 106 în locul lui Martin Dahlin.

Nimeni nu se gândea că atacantul cu o coafură a la Bob Marley, care avea atunci 23 de ani și juca la Feyenoord avea să devină mașina de înscris goluri a Europei peste mai bine de un deceniu la Celtic, Barcelona și Manchester United, cucerind și trofeul Champions League cu gruparea blaugrana. Vedetele scandinavilor antrenați de Tommy Svensson erau portarul Ravelli, Patrik Andersson, Stefan Schwarz, Tomas Brolin, Dahlin și Kennet Andersson.

Noi îi aveam pe Hagi, Gică Popescu, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu, Belodedici, Lupescu, regretatul Didi Prodan, Selymes și Prunea în poartă, nume care îți dau fiori și acum când vezi la ce nivel eram atunci.

Tabela a rămas nemodificată până în minutul 78, când Brolin, jucătorul Parmei, echipa care jucase ultimele două finale de Cupa Cupelor, câștigând una dintre ele în 1993. Eram la un pas de eliminare, dar ne-a salvat Răducioiu, revenit în primul nostru 11 după ce fusese suspendat cu Argentina, care a egalat în minutul 88 și a trimis partida în prelungiri. Atacantul Milanului, regina Europei încoronată cu doar o lună și jumătate înainte, a realizat dubla în minutul 100, aducându-ne în avantaj: 2-1.

Am fost apoi la cinci minute de o semifinală cu Brazilia până când Kennet Andersson s-a înălțat precum Păsări-Lăți-Lungilă în basmul cu Harap-Alb și l-a învins pe un Prunea descumpănit, ducând meciul la lovituri de departajare. Adică punctul-terminus care ne-a dus în extaz în 1986 la Sevilla, când am cucerit Cupa Campionilor Europeni, dar și în agonie patru ani mai târziu la Coppa del Mondo, unde am fost eliminați de Irlanda în optimi.

După ce ne-au fost aliat de nădejde în cel mai important moment din istoria fotbalului, penalty-urile vor deveni blestemul nostru în marile competiții, ultimele noastre trei prezențe la Cupa Mondială încheindu-se la punctul cu var.

Așa a fost și la San Francisco, deși ruleta rusească a început cu ratarea lui Mild, însă, la 3-3, Dan Petrescu, omul care învinsese SUA în ultimul joc din grupă, l-a evidențiat primul pe Ravelli. Al doilea a fost Belodedici, primul om care cucerise Cupa cu Urechi Mari cu două echipe diferite și, unicat până în prezent, ambele din Europa de Est.

Belo transformase un penalty pentru Steaua Roșie Belgrad în finala cu Olympique Marseille din 1991, dar de această dată l-a făcut mare pe Ravelli, portarul de 34 de ani al lui IFK Goteborg cu înfățișare de bunic excentric, și apoi, totul s-a năruit pentru noi.

Am plecat din America cu durerea în suflet că am ratat șansa noastră de a fi cu adevărat mari, dar și cu speranța că o vom face și mai lată altădată. Numai că asta nu s-a mai întâmplat niciodată!

Din 1994, ne-am mai intersectat foarte rar cu Suedia, dar și dacă am obține 100 de succese de acum încolo împotriva lor, tot nu vor mai putea șterge vreodată amărăciunea acelui eșec.

Facebook Comments