ROMANIA – SPANIA 1-2 SAU CAND ULTIMA IMPRESIE SALVEAZA UN MECI MODEST

4 minutes, 54 seconds

Putine tari se pot lauda ca nu au pierdut vreodata pe teren propriu in fata unei forte a fotbalului mondial precum Spania, tripla campioana a Europei si castigatoare a Cupei Mondiale in 2010. Doar Suedia, Olanda si Rusia mai imparteau aceasta onoare cu noi, dar niciuna dintre aceste natiuni nu mai infruntase Furia Roja acasa de mai multe ori decat Romania.

Cu trei victorii si trei remize in sase meciuri, tricolorii au fost mereu o nuca tare pentru spanioli, lucru subliniat si de unul dintre cei mai vechi editorialisti spanioli, Alfredo Relano de la cotidianul AS, si simtit pe propria lor piele de antrenori precum: Jose Villalonga, omul care a cucerit EURO 1964, Ladislao Kubala, selectionerul care a stat cel mai mult pe banca Furiei Roja, 11 ani, Miguel Munoz, legendarul antrenor al lui Real Madrid din anii ’60-’70, si Vicente del Bosque, cel care a dus Spania intr-o noua dimensiune prin triumfurile de la Mundialul din Africa de Sud si de la EURO 2012.

Poate si acesta a fost unul dintre motivele pentru care in aroma usor pierduta a verii care incepe sa treaca usor-usor se simtea un miros de fotbal adevarat pe toate aleile si stradutele care duceau spre Arena Nationala. Un parfum pe care nu l-am mai gustat de ceva vreme inaintea unui meci al Romaniei. Poate si datorita faptului ca aveam in fata una dintre marile forte ale fotbalului european, chiar daca se afla si ea in pragul schimbului de generatii, iar astazi, Robert Moreno a devenit al patrulea selectioner al Furiei Roja din ultimii trei ani. Poate datorita acestui palmares pozitiv pe taramul nostru, unde raul si ramul ne este prieten numai noua. Sau poate ca urmare a entuziasmului furnizat de nationala de tineret, semifinalista la Europeanul de tineret din vara, turneu castigat de … Spania.

Ultima oara cand Furia Roja ne vizitase pentru un meci oficial a fost in aprilie 1987, tot in preliminariile unui European, cand am castigat cu 3-1, dupa 3-0 la pauza. Apoi, desi am avut calificarea in mainile noastre, am ratat-o in urma unui egal in ultimul joc cu Austria. Acel esec, cunoscut si drept „Batalia de la Bucuresti”, le-a ramas mult timp in memorie spaniolilor, dupa ce Lacatus i-a trimis la vestiare cu accidentari grave pe Andoni Goikoetxea si Jose Antonio Camacho, cei mai duri jucatori ai ibericilor, inca din primele 35 de minute.

Acum, Cosmin Contra a confirmat asteptarile jurnalistilor spanioli, care scriau ca selectionerul nostru il are ca model inspirational pe Diego Simeone. Asa ca am incercat, pentru inceput, sa otravim fantanile si sa parjolim campiile, cu o linie de cinci aparatori in fata unui Tatarusanu cu adevarat stelar, prin interventiile magice in fata lui Paco Alcacer, Sergio Ramos si Jordi Alba. Desi am avut in primul 11 si patru jucatori de profil ofensiv, Stanciu, Deac, Keseru si Puscas, singurele clipe in care am sperat ca putem mai mult decat sa distrugem au fost la o centrare a lui Puscas in careul advers, dupa ce il depasise pe inamicul public numarul 1, Sergio Ramos, si la suturile de la distanta si peste poarta ale lui Chiriches si Stanciu.

Ne-am strans ca un arici pe zona centrala, incercand sa ramanem nemancati cat mai mult timp de fiara tiki-taka. Dar lasandu-le flancurile spaniolilor, am fost aproape devorati de masina lor de pase, iar ultimii supravietuitori ai vechii garzi, responsabila cu marile succese in urma cu un deceniu, Navas, Ramos, Busquets si Alba, ne-au facut viata amara in medie la cinci minute in prima repriza.

Daca am ramas in viata in primele 45 de minute a fost doar datorita lui Super-Tata, care nu a putut fi invins decat din penalty de Sergio Ramos, singurul jucator al Spaniei huduit inca de la prezentarea echipelor, iar dupa marcarea golului, la fiecare atingere a mingii. Pentru ca a venit vorba de public, am ramas inca o data in afara lumii civilizate a fotbalului, demonstrand ca suntem, poate, singurii care nu putem respecta un moment de reculegere.

Totusi, am fost pusi la respect in minutul 47, cand Paco Alcacer a facut 2-0 din pasa lui Alba, dupa o combinatie ce a atras si aplauzele fanilor romani din tribune.

Insa, Cosmin Contra a injectat unei echipe in letargie adrenalina necesara trezirii la viata prin introducerea lui Florin Andone in locul lui Keseru. Iar mutarea s-a dovedit mai mult decat inspirata intrucat noul atacant al lui Galatasaray a readus speranta in suflete, sangele in obraji si glasul pierdut in prima ora de joc celor 50 de mii de fani de pe Arena Nationala, la capatul unei faze electrizante purtate pe traseul Benzar – Puscas – Andone.

 

 

Dupa un nou moment de black-out al celor din peluza, intrati pe teren doar-doar mai primim o suspendare si o amenda drastica de la UEFA, am inceput sa credem ca se poate. Asta pentru ca am auzit din mii de piepturi strigandu-se: „Hagi! Hagi!” De cate ori acest nume ne-a facut fericiti, prin minunile create de stangul sau magic. Astazi, insa, Gica nu mai este acolo, in iarba, dar Ianis, intrat in locul lui Stanciu, a adus acel crampei de care sa ne agatam pana la capat.

In Hagi junior ne-am pus toate sperantele, mai ales dupa ce Puscas a scos un cartonas rosu pentru Diego Llorente, eliminat direct din postura de ultim aparator pentru un fault comis la marginea careului. Iar Ianis a stat la originea celor mai frumoase minute de fotbal ale nationalei Romaniei din acest an. In minutul 90+1, i-a pasat lui Puscas, al carui sut a fost respins in corner de Kepa, iar cateva zeci de secunde mai tarziu, a centrat perfect pentru acelasi Puscas, care a trimis cu capul spre poarta Spaniei, insa Kepa a intervenit cu piciorul, apoi Grigore a sutat incredibil pe langa.

Daca ultima impresie e cea care conteaza, atunci Romania are motive sa priveasca inainte cu speranta. Dar cu conditia sa invete ceva din acest esec.

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns