MIGUEL INDURAIN, VULTURUL DIN NAVARRA

6 minutes, 24 seconds

Unul dintre cele mai istovitoare sporturi, ciclismul solicită o anduranță fizică incredibilă și capacitatea de a rezista durerii ore întregi, în care corpul și mentalul trebuie să ducă la bun sfârșit cursa. Iar cine triumfă la capătul celui mai solicitant tur ciclist din lume devine deja o legendă. De-a lungul timpului, au existat câțiva super-campioni, care au supus Marea Buclă de cinci ori, ceea ce le-a conferit o aură de semizei. Miguel Indurain a crescut cu poveștile lui Jacques Anquetil și Eddy Merckx, dar idolul și modelul său inspirațional a fost Bernard Hinault, cel care subjuga Turul Franței tocmai în perioada începuturilor spaniolului în ciclism.

Iar cel supranumit mai târziu “Miguelon” sau “Big Mig” avea să rescrie istoria Turului Franței, câștigându-l de cinci ori la rând, ceea ce nimeni înaintea lui și nici după el nu a mai făcut-o. Știința spune că ar fi trebuit să se împotmolească pe undeva prin munți, dar plămânii săi uriași, cu o capacitate de 7,8 litri, față de media normală de șase litri, femururile ca niște pistoane, oasele coapselor fiind armele lui secrete, conform antrenorului său, Jose Miguel Echavarri, ritmul cardiac de numai 28-30 de bătăi pe minut, care înseamnă că inima lui era mai puțin încordată în etapele montane infernale, în condițiile în care un om obișnuit are un ritm cuprins între 60 și 90 de bătăi, precum și volumul de sânge pompat de inimă, de 50 de litri pe minut, dublu față de un ciclist amator, i-au permis să dilueze provocările gravitației.

Înalt de 1,86 metri și cântărind 80 de kilograme, Indurain nu a fost doar puternic precum taurii din Navarra natală, ci și extrem de rapid în probele de contratimp, calitate care l-a ajutat să facă diferența pe durata maratonului din Le Tour.

Născut pe 16 iulie 1964, Miguel Indurain Larraya a fost unul dintre cei cinci copii ai unui fermier din Villava, un sat din provincia Navarra. A îndrăgit din copilărie sportul, deși ar fi putut foarte bine să calce pe urmele părintelui său, mai ales că îi plăcea la nebunie să repare tractoare și să meargă la vânătoare. A încercat pe rând atletismul, fotbalul și săritura cu prăjina, dar a ales, în cele din urmă, ciclismul în ciuda unei întâmplări mai neplăcute petrecute în copilărie. Când a împlinit zece ani, a primit cadou o bicicletă second-hand, care i-a fost, însă, furată. Astfel, a trebuit să muncească din greu pământul, alături de tatăl său, pentru a strânge banii necesari ca să se poată bucura de o altă bicicletă.

La 14 ani, Indurain a ajuns la clubul local Villavense, iar în iulie 1978, când idolul său, Bernard Hinault, câștiga primul său Tur al Franței, participă la prima sa cursă, pentru rutieri fără licență, unde termină pe locul secund. A doua cursă a câștigat-o și de aici încolo, a concurat în fiecare săptămână, iar la 18 ani, era deja cel mai tânăr câștigător al campionatului național pe șosea pentru amatori.

După ce a participat la Jocurile Olimpice din 1984, de la Los Angeles, fără vreun rezultat notabil, Miguel Indurain a trecut la profesioniști în luna septembrie a aceluiași an, iar la o săptămână distanță, triumfa în prima lui cursă, în Tour de l’Avenir, versiunea pentru cicliștii amatori și semi-profesioniști a Turului Franței și pe care o va câștiga la general în 1986.

În 1985, avea să devină cel mai tânăr lider al Turului Spaniei, însă, perioada de glorie pentru Indurain a venit la începutul anilor ’90, când a câștigat de cinci ori consecutiv Turul Franței, între 1991 și 1995, Turul Italiei în două rânduri, în 1992 și 1993, și medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Atlanta, din 1996, în proba de contratimp. El este și unul dintre cei doar șapte cicliști din istorie care au cucerit Le Tour și Il Giro în același an.

Indurain a știut cum să își valorifice calitățile fizice în cele două aspecte ale Marii Bucle unde excela: la contratimp și în probele de cățărare. Înzestrat cu o viteză extraordinară, Big Mig nu a fost un sprinter prea bun, dar a dominat probele individuale și pe echipe de contratimp și a arătat că este și un excelent cățărător atunci când Le Tour ajungea în munți. În acea perioadă, probele de contratimp erau mult mai lungi decât în prezent, acoperind 120 de kilometri față de numai 27,6 kilometri cât a avut în 2019, astfel că atunci, spaniolul se distanța considerabil față de principalii săi rivali.

Miguel Indurain a fost, însă, un campion care a evitat lumina reflectoarelor, evitând de nenumărate ori conferințele de presă cu platitudini politicoase, ceea ce l-a făcut chiar pe idolul său, Bernard Hinault, să îl critice în 1992: “Este cel mai bun ciclist al generației sale, dar a câștigat acest Tur în liniște.”

Spaniolul a răspuns tuturor criticilor săi, afirmând că felul în care concurează este, de fapt, felul său de a fi: “Când ieși pe șosea, ești alături de ceilalți cicliști. Unii spun că ar fi trebuit să fiu mai agresiv și să obțin mai multe victorii, dar dacă nu te porți în felul în care ești, nu te simți confortabil cu tine. Trebuie să fii un ciclist care gândește. Trebuie să îți conservi energia. Trebuie să fii atent la rivali. Sunt foarte multe detalii la care să te gândești. Până la urmă, concurezi la o intensitate foarte mare așa că trebuie să ai capacitatea de a te gândi la energia ta, la rivalii tăi și la planurile tale. Ai nevoie de creier pentru a rămâne în față.”

Miguel Indurain a dat dovadă de o modestie ieșită din comun în ciuda faimei dobândite, declarând că nu s-a simțit niciodată superior altcuiva. Nu întâmplător, fostul său coleg de la echipa Banesto, Jean-Francois Bernard, spunea că Indurain este atât de discret încât “atunci când vine la masă, nici măcar nu îl auzi cum își mișcă scaunul.” Iar un jurnalist spaniol, frustrat că nu a putut afla nimic picant despre el a scris: “mă întreb dacă soția lui știe cine este acest om care doarme lângă ea”.

La fel ca majoritatea marilor rutieri din anii ’90, Indurain a fost acuzat că s-ar fi dopat, dar niciodată nu a fost depistat pozitiv sau suspendat pentru folosirea de substanțe interzise. După ce a eșuat în tentativa de a câștiga Turul Franței pentru a șasea oară la rând, în 1996, Big Mig a cucerit aurul olimpic la Atlanta în proba de contratimp. Apoi, în mod surprinzător, și-a anunțat retragerea din activitate, la doar 32 de ani, pe 1 ianuarie 1997, în fața a 300 de jurnaliști, la un hotel din Pamplona, unde a dat citire unui text pregătit, de 30 de rânduri, după care s-a ridicat și a plecat fără a răspunde la niciuna dintre întrebările acestora.

În 2000, Miguel Indurain a fost votat Sportivul Spaniol al Secolului.

P.S. Povestea lui Miguel Indurain poate fi citita si in cartea „100 de sportivi legendari”, care va aparea in aceasta toamna.

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns