DUNCAN EDWARDS, OMUL CARE AR FI PUTUT FI LA FEL DE MARE CA PELE SAU MARADONA

10 minutes, 9 seconds

6 februarie 1958 a devenit cea mai neagra zi din istoria lui Manchester United, dupa tragicul accident aviatic de la Munchen, in care au pierit opt dintre celebrii Busby Babes, la intoarcerea de la Belgrad, unde echipa tocmai obtinuse calificarea in semifinalele Cupei Campionilor Europeni, dupa un 3-3 cu Steaua Rosie. Capitanul Roger Byrne, Tommy Taylor, David Pegg, Billie Whelan, Mark Jones, Eddie Colman si Geoff Bent au murit pe loc, in timp ce Duncan Edwards a incetat din viata doua saptamani mai tarziu din cauza ranilor multiple. Disparitia lui „Big Dunc”, dupa o lupta incredibila pentru supravietuire, a indurerat si mai mult sufletele cernite ale fanilor „diavolilor rosii”. Si asta, pentru ca, la 21 de ani, Edwards parea sa nu aiba rival pe teren si ar fi putut deveni unul dintre cei mai mari fotbalisti ai tuturor timpurilor, conform celor care l-au vazut pe viu.

Considerat cel mai mare Busby Babe dintre toti cei care au existat, iar aici ii includem si pe George Best si Sir Bobby Charlton, Duncan a devenit o figura aproape mitica printre iubitorii fotbalului englez. Legenda sa traieste prin cateva imagini alb-negru, peste care patina timpului si-a pus serios amprenta, si il face sa ramana pururea tanar, mai ales prin amintirile celor care au jucat alaturi de el.

„Era singurul fotbalist care m-a facut sa ma simt inferior”, l-a descris Bobby Charlton, unul dintre supravietuitorii tragediei aviatice din 1958. „Majoritatea jucatorilor sunt buni la anumite capitole: in aer, la jocul de cap, cu piciorul drept, sau cu stangul, citesc bine jocul sau au o conditie fizica foarte buna. Insa, Duncan le avea pe toate, era mai bun decat oricine altcineva la orice”.

Nascut pe 1 octombrie 1936, in districtul Woodside din Dudley, un orasel din West Midlands, recunoscut pentru productia de carbune si fier, Duncan Edwards a impresionat inca din prima lui zi de viata. La 4,3 kilograme, cat a cantarit la nastere, el s-a distins de majoritatea copiilor din acea perioada, care aveau sanse reduse de supravietuire din cauza febrei tifoide, a pneumoniei si a conditiilor precare cauzate de Marea Depresie, ce afectase lumea industriala. De altfel, Big Dunc a mai avut o sora mai mica, Carol Anne, care a murit la doar 14 saptamani de la nastere, in 1947. Si asta, in situatia in care familia Edwards locuia in conditii mai mult decat decente in comparatie cu majoritatea oamenilor din acele vremuri de restriste.

 

CITESTE SI | CHAPECOENSE, TRAGEDIA CARE A UNIT BRAZILIA

 

La 16 ani, semna cu Manchester United, singurul club unde si-a dorit cu adevarat sa joace, cu toate ca trezise interesul lui Wolverhampton si Aston Villa, cele mai valoroase echipe din regiunea sa, Midlands, iar pe 4 aprilie 1953, devenea cel mai tanar debutant din istoria primei ligi engleze, la 16 ani si 184 de zile. Cu doar trei zile inaintea primului sau meci in elita fotbalului din Albion, iata cum era descris Duncan Edwards intr-un articol din News Chronicle: „La fel ca parintele bombei atomice, Manchester United asteapta sa se intample ceva extraordinar. Aceasta extraordinara forta fotbalistica pe care au descoperit-o este Duncan Edwards, care are fix 16 ani si jumatate in aceasta dimineata. Cand loveste balonul cu capul, nu este doar un flirt timid cu sansa, ci este indraznet si decisiv. Cand face un tackling, o face cu forta unei capcane de oameni, iar cand suteaza, cu oricare dintre picioare, nici macar Jack Rowley – mandria de pe Old Trafford – nu o face mai tare. Desi nimeni nu poate spune cu exactitate ce se va intampla cand Edwards va exploda in prima divizie, un lucru este sigur: va fi spectaculos.”

Dincolo de calitatile lui fizice si tehnice, Big Dunc era si un lider innascut, dovada faptul ca a fost capitanul nationalei Angliei de scolari si sub 23 de ani, iar Bobby Charlton a declarat ca, daca ar fi trait, el ar fi putut conduce din teren nationala lui Sir Alf Ramsey spre titlul mondial din 1966, in locul lui Bobby Moore. „Am vazut jucatori duri, am vazut jucatori rapizi, am vazut jucatori inteligenti, am vazut jucatori puternici, am vazut extraordinari pasatori. Dar nu am vazut pe nimeni care sa adune toate aceste calitati. Mi-am spus: Wow, ce jucator! El a fost primul meu erou”, a mai declarat actualul ambasador al „diavolilor rosii”.

Era perioada in care Sir Matt Busby incepuse sa promoveze talentele promitatoare produse de academia lui United si care vor deveni cunoscute drept „The Busby Babes”. Totusi, managerul scotian era renumit pentru faptul ca nu grabea debutul acestora in prima echipa, asteptand momentul potrivit. Insa, in cazul lui Duncan Edwards, totul s-a intamplat pe repede-inainte, iar spre finalul primului sau sezon, in care a contribuit decisiv la castigarea primei editii a Cupei Angliei la tineret, a fost promovat la seniori.

„Duncan nu a fost niciodata un baiat, era deja barbat cand a semnat cu noi, la 16 ani”, a povestit Sir Busby, care nu si-a putut ascunde nicio clipa admiratia pentru el, desi refuza total ideea ca vreunul dintre pustii sai ar putea fi considerat mai important decat ceilalti: „Duncan avea totul. Era atat de mare, atat de puternic, atat de increzator si, totusi, atat de tanar. John Charles a fost un alt gigant, un fotbalist urias. Dar chiar si el nu avea atatea precum Duncan.”

Un jucator complet, care ar fi putut evolua pe orice pozitie, desi initial s-a facut remarcat ca mijlocas defensiv, Big Dunc a fost primul baiat minune din istoria fotbalului britanic, cu mult inainte ca George Best, Paul Gascoigne, Ryan Giggs, David Beckham sau Wayne Rooney sa infierbante imaginatia fanilor. „Din prima clipa in care l-am vazut, putea juca oriunde si sa faca orice. Era curajos, excelent la deposedari, putea da pase scurte sau lungi foarte bune si inscria goluri. Cand eu am ajuns la United, Duncan era singurul jucator care facea lucruri de care eu stiam ca nu sunt capabil”, si-a amintit Sir Bobby Charlton de prima impresie lasata de Big Dunc.

Pe 2 aprilie 1955, debuta in nationala de seniori a Angliei la 18 ani si 183 de zile, intr-o victorie cu 7-2 in fata Scotiei, devenind cel mai tanar international din era post-razboi, iar recordul sau de precocitate a rezistat pana in 1998, cand a fost doborat de Michael Owen.

Pana in momentul mortii sale, la 21 de ani, el va aduna 18 selectii si cinci goluri, cel mai faimos fiind cel inscris impotriva Germaniei lui Fritz Walter, intr-un meci disputat in 1956 pe Olympiastadion din Berlin si castigat de englezi cu 3-1. Reusita sa a fost o adevarata capodopera, dupa un slalom devastator prin defensiva campioanei mondiale, sutand fenomenal de la 25 de metri in plasa. Germanii, uimiti de forta executiei, dar si de frumusetea golului, l-au poreclit „Boom Boom”, iar legendarul capitan al Angliei, Billy Wright, a comentat: „Numele lui Duncan Edwards era pe buzele tuturor celor care au vazut meciul. A fost fenomenal. Avea doar 19 ani, dar era deja un jucator de clasa mondiala.”

 

CITESTE SI | VALENTINO MAZZOLA, PRIMUL MARE DECAR AL FOTBALULUI

 

Big Dunc a cucerit doua titluri de campion cu United, in 1956 si 1957, iar in penultimul sau an de viata, a terminat pe locul al treilea in ierarhia pentru Balonul de Aur, dupa Alfredo Di Stefano si Billy Wright. „Avea forta si un caracter care se revarsa pe teren. Sunt sigur ca daca ar fi avut o deschidere mai mare in cariera, ar fi putut demonstra ca este cel mai mare fotbalist pe care l-am vazut vreodata. Da, ii stiu pe toti marii jucatori – Pele, Maradona, Best, Law, Greaves si marele meu favorit, Di Stefano -, dar el era mai bun in orice faza a jocului. Cand intrebam fotbalisti precum Sir Stanley Matthews sau Tom Finney despre Duncan, raspunsurile lor erau mereu la fel: nu au mai vazut pe nimeni ca el”, a mai povestit Sir Bobby Charlton.

Dar tot viitorul stralucitor pe care Edwards il avea in fata s-a naruit peste doar doua luni, cand drumul de intoarcere acasa dupa jocul din sferturile de finala ale Cupei Campionilor, cu Steaua Rosie Belgrad, avea sa se transforme in ultimul drum pentru opt dintre The Busby Babes. Era 6 februarie 1958 când aeronava 609 a companiei British European Airways a decolat de pe aeroportul Zemun și a trebuit să facă o escală la Munchen pentru realimentare cu combustibil. Din cauza ninsorii abundente, avionul a avut două tentative nereușite de a se ridica în zbor, astfel ca Big Dunc a crezut ca va innopta in Germania, motiv pentru care i-a si trimis o telegrama iubitei sale in care i-a scris: „Toate zborurile, anulate. Zburam maine. Duncan.”

Insa, capitanul aeronavei a decis sa mai faca o incercare de a decola, care se va dovedi fatala. Avionul a prins sub roți o porțiune de noroi cu gheață pe pistă și a scăpat de sub control, trecând prin gardul aeroportului, apoi peste un drum și s-a oprit într-o casă din apropiere, în care nu se afla nimeni în acel moment. Numai că în timpul derapajului, coada avionului s-a rupt după ce a lovit o baracă de lemn plină cu combustibil, care în urma impactului a explodat.

23 dintre cei 44 de pasageri au murit pe loc, in timp ce Duncan a suferit rani multiple: un plaman distrus, coaste rupte, pelvisul fracturat, rinichii serios avariati si mai multe fracturi la coapsa dreapta. Chiar si asa, a luptat pentru viata lui cu acelasi spirit neimblanzit la fel ca si pe terenul de fotbal. In acele clipe de agonie, in care era semi-constient, l-a intrebat pe secundul Jimmy Murphy la ce ora incepe meciul cu Wolves de sambata, spunandu-i ca nu il poate rata!

Inaintea deplasarii in fosta Iugoslavie, Man. United a jucat impotriva lui Arsenal intr-un thriller cu noua goluri, castigat de „diavoli” cu 5-4 si la care a asistat si viitorul selectioner al Angliei, Terry Venables. Acesta avea doar 15 ani atunci, dar isi aminteste foarte bine acel meci: „United produsese agitatie prin victoria cu 7-2 in fata lui Bolton si toata lumea vorbea despre Duncan Edwards. Asa ca l-am convins pe tatal meu sa vina cu mine pe Highbury pentru a vedea jocul cu Arsenal. A fost o deplasare neobisnuita pentru doi fani ai lui Spurs si o zi pe care nu o voi uita vreodata. I-au luat zece minute lui Edwards sa arate de ce era atata tam-tam in jurul sau… A deschis scorul cu un sut naprasnic. Am fost acolo pentru a-l vedea pe el. Au mai fost inca opt goluri in acel meci fantastic, dar cel al lui Duncan, precum intreaga sa prestatie, sunt ceea ce imi amintesc. Apoi, nu imi puteam scoate din cap cat de buna era United. Duncan era minunat. Tot ceea ce a facut imi revine in minte ca si cum ar fi fost ieri. Atata forta, atata calm. Vorbim de ceva care s-a petrecut cu foarte mult timp in urma, dar inca il mai pot vedea pe el si acea forta extraordinara a lui chiar si acum.”

Pe 21 februarie 1968, la ora 2:15, dupa o lupta teribila, inima lui Duncan Edwards a incetat sa mai bata, cernind de durere nu doar sufletele fanilor lui Manchester United, ci ale tuturor celor care l-au vazut jucand sau cunoscut. „Am vazut moartea de foarte multe ori, dar niciodata precum acum”, a povestit unul dintre chirurgii spitalului Rechts der Isar, unde a fost internat starul lui United. „In intreaga mea cariera, nu am vazut personalul unui spital atat de afectat. Acest baiat pe care nu il mai vazusem vreodata era atat de tanar, atat de puternic, atat de curajos… Ah, dar nu a avut nicio sansa.”

Ce a insemnat cu adevarat Duncan Edwards in epoca sa, ce impact a avut si cum a ramas el in memoria colectiva a contemporanilor sai? Cel mai bine a rezumat Jimmy Murphy, secundul lui Sir Matt Busby la Man. United si omul care l-a cunoscut, poate, cel mai bine: „Cand inchid ochii, il pot vedea: cu acele salturi salbatice pline de entuziasmul unui baietandru cand alerga pe tunelul spre teren, puterea extraordinara a tackling-ului sau, intotdeauna corect, dar infricosator, forta imensa asupra mingii. Cand il auzeam pe Muhammad Ali proclamand lumii ca el este cel mai mare, intotdeauna zambeam. Cel mai mare dintre toti a fost un fotbalist pe nume Duncan Edwards.”

surse: The Guardian, Bleacher Report, The Telegraph, The Sun, These Football Times

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns