GERMANIA – FRANTA ’82, O VIATA ÎNTREAGA CUPRINSA ÎN 120 DE MINUTE

7 minutes, 31 seconds

Nu exista nicăieri în Europa o rivalitate mai mare si mai veche decât cea dintre Franța și Germania. Diferențele culturale majore erau evidente încă dinaintea formarii Imperiului Roman, din timpul galilor si al triburilor germanice, iar relațiile ostile dintre cele doua popoare au atins un prim punct culminant in secolul al 16-lea, apoi in timpul Razboiului Franco-Prusac dintre 1870-1871 si in cele doua conflagratii mondiale. Iar daca exista un meci care sa exprime cel mai bine rivalitatea și tensiunile dintre cele doua natiuni acela este semifinala Cupei Mondiale din 1982, decisa la lovituri de departajare. Stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla a fost scena perfecta unde stilului flamboyant al francezilor, bazat pe fler și tehnica, i s-au opus determinarea, disciplina si strigatele de lupta ale teutonilor.

„A fost cel mai frumos meci al carierei mele”, a declarat Michel Platini. Mărturisirea sa este cu atât mai importanta cu cât jocul s-a încheiat cu decepția eșecului pentru Les Bleus și nu în euforia victoriei. „Ceea ce s-a întâmplat în acele doua ore a însumat toate sentimentele unei întregi vieți. Niciun film și nicio piesa de teatru nu ar putea reproduce atât de multe contradicții și emoții. A fost ceva complet. Și foarte puternic. A fost fabulos”, a descris decarul „cocoșilor galici” partida disputata pe 8 iulie 1982.

Germania Federală venise în Spania aureolata de titlul european cucerit cu doi ani înainte, dar își dezamăgise crunt fanii prin prestațiile de pana atunci de la Mundialul iberic. Astfel, echipa lui Jupp Derwal pierduse în meciul inaugural împotriva Algeriei, apoi s-a calificat din prima faza a grupelor în urma a ceea ce a devenit cunoscut drept „Rușinea de la Gijon”. Cum partidele din ultima rundă nu s-au disputat la aceeași oră, ba chiar nici în aceeași zi, Germania și Austria știau deja că un succes al panzerelor cu 1-0 sau 2-0 le-ar fi calificat în tandem în faza următoare, făcând inutil succesul Algeriei cu scorul de 3-2 in fața chilienilor, obținut cu o zi înainte. Primele zece minute de pe El Molinon au fost intense până când Horst Hrubesch a deschis scorul pentru germani. Au urmat 80 de minute jenante în care nu s-a mai înregistrat niciun șut pe poartă, iar publicul spaniol a început să strige furios: Fuera, Fuera! Jupp Derwal a oferit explicația acelei prestații rușinoase a echipei sale: „Am vrut să ne calificăm, nu să jucăm fotbal!”

În ciuda calificării, fanii germani s-au simțit jigniți de atitudinea fotbaliștilor din Mannschaft și au venit să le ceară explicații la hotelul unde aceștia erau cazați, Principe de Asturias. Unul dintre sutele de suporteri prezente la reședința panzerelor declarase chiar unui jurnalist că își sacrificase vacanța, cheltuise o grămadă de bani și a străbătut 2000 de kilometri doar pentru a ajunge să-i fie rușine că este german. Când jucătorii lui Jupp Derwal au ieșit pe balcon, fanii au aruncat în direcția lor cu ouă și roșii, care, însă, nu și-au atins ținta. Câțiva dintre fotbaliști au ripostat și au aruncat câteva pungi cu apă în grupul de suporteri aflat chiar sub ei. Într-un asemenea climat tensionat, Germania a câștigat faza a doua a grupelor, din care au mai făcut parte Anglia și Spania, calificându-se în semifinala cu Franța. Echipa lui Jupp Derwal avea să confirme apoi proverbul potrivit căruia nemții ajung în finală atunci când joacă prost, iar când joacă bine, o și câștigă!

De partea cealaltă, naționala lui Michel Hidalgo aduna cea mai strălucitoare generație din istoria Franței, care a jucat două semifinale consecutive de Campionat Mondial și a câștigat titlul european în 1984. Cu toate acestea, „cocoșii” au avut ceva emoții în prima fază a grupelor, unde au terminat pe locul secund, în urma Angliei, cu doar trei puncte, după eșecul cu selecționata Albionului, 1-3, succesul în fața Kuweit-ului, 4-1, și remiza cu Cehoslovacia, 1-1. În faza următoare, Les Bleus nu au avut probleme în seria cu Austria și Irlanda de Nord, câștigând ambele dueluri cu 1-0, respectiv 4-1.

Germania a început jocul de pe Sanchez Pizjuan cu Harald Schumacher în poartă, cu o apărare formată din Manfred Kaltz, Uli Stielike și frați Karlheinz și Bernd Forster, o linie mediană în care se regăsea Paul Breitner, unicul supraviețuitor al echipei campioană mondială în 1974, Wolfgang Dremmler și Hans-Peter Briegel, iar în atac, Klaus Fischer a fost susținut din flancuri de Felix Magath și Pierre Littbarski. Francezii au mizat pe Jean-Luc Ettori între buturi, o defensivă compusă din Manuel Amoros, Gerard Janvion, Marius Tresor și Maxime Bossis, un mijloc de vis, cu Le Care Magique sau cei patru artiști, așa cum i-a descris Brian Glanville în „Istoria Cupei Mondiale” pe Jean Tigana, Alain Giresse, Michel Platini și Bernard Genghini și o ofensivă în care au jucat Dominique Rocheteau și Didier Six.

„Cocoșii galici” au avut o zi mai puțin de recuperare, iar acest lucru s-a simțit în startul jocului, dominat de germani, care au deschis scorul în minutul 17 prin Littbarski. Franța a egalat peste zece minute dintr-un penalty scos de Rocheteau și transformat cu siguranță de Platini.

La cinci minute după pauză, Michel Hidalgo l-a introdus pe Patrick Battiston în locul Genghini, dar fundașul care evolua atunci la Saint-Etienne a stat pe teren doar zece minute. Scăpat spre poarta nemților, la marginea careului advers, Battiston a ajuns primul la o minge după care mai alergau Stielike și Schumacher. Nu a mai reușit să continue faza pentru că a fost lovit de portarul nemților cu o bestialitate ieșită din comun, care l-a lăsat fără doi dinți, cu trei coaste fisurate și inconștient timp de jumătate de oră. Mulți au crezut că Battiston chiar a murit, doar Schumacher a rămas impasibil la suferința adversarului sau. Mai mult chiar, după intrarea brutala, goalkeeper-ul nemților a șocat și prin declarația de la sfârșitul meciului când a aflat ca i-a rupt doi dinți lui Battiston: „Dacă asta este singura problema, spuneți-i ca ii plătesc eu coroanele!” Lesne de înțeles de ce Toni Schumacher este al doilea cel mai antipatic german pentru francezi. Primul este Adolf Hitler.

Arbitrul olandez Charles Corver nu doar ca nu i-a acordat nici măcar avertisment lui Schumacher pentru un atac pentru care astăzi ar fi primit doua cartonase roșii, dar nu a dictat nici lovitura libera, ci aut de poarta pentru nemți!

Așadar, după 90 de minute, scorul era egal, 1-1, și s-a intrat în prelungiri. Cu imaginea lui Battiston ieșit inert pe targa, francezii au marcat doua goluri în numai sase minute prin Tresor și Giresse. Trupa lui Hidalgo nu a vrut să se oprească aici și a căutat să înscrie și al patrulea gol, dar cu toate acestea, au încheiat prima repriza a prelungirilor cu doar un gol avantaj, după ce nemții au redus din diferența în minutul 102 prin Karl-Heinz Rummenigge, intrat cu doar cinci minute mai devreme în locul lui Briegel. A fost semnalul de care Germania avea nevoie pentru a reveni pentru că, la doar trei minute după startul celei de-a doua reprize a prelungirilor, Fischer a punctat pentru 3-3. Pentru prima oară în istorie, o semifinală de Cupă Mondială urma să fie decisă la loviturile de departajare!

Primii cinci executanți și-au păstrat nervii tari, Giresse, Amoros și Rocheteau transformând pentru francezi, iar Manny Kaltz și Paul Breitner pentru nemți. Uli Stielike a fost primul care a ratat, fiind urmat imediat de Didier Six. Littbarski, Platini și Rummenigge au marcat, apoi, fiecare de la punctul cu var, astfel că seria de cinci penalty-uri s-a încheiat la egalitate, 4-4. Presiunea pe umerii lui Manuel Bossis a fost prea mare și acesta nu l-a putut învinge pe Schumacher înainte ca Horst Hrubesch să-l bată pe Ettori și să califice Germania de Vest în ultimul act. Avea să fie prima finală mondială pentru nemți dintr-o serie de trei consecutive, încheiată în triumf în 1990. Epuizată după un asemenea meci, naționala lui Jupp Derwal a fost categoric în finală de Italia lui Enzo Bearzot și Paolo Rossi, în timp ce Franța a pierdut jocul pentru locul trei în fața Poloniei lui Boniek. Totuși, peste doi ani, această generație avea să fie răsplătită cu titlul continental, iar în 1986, cu medalia de bronz la Mundialul din Mexic.

Însă, pentru foarte mulți dintre protagoniștii nebuniei de pe Sanchez Pizjuan, acela a fost meciul care le-a marcat carierele.

 

surse: The Blizzard, The Guardian, FIFA.com

Facebook Comments

There are 0 comments .

Lasă un răspuns